Mircea Radu IACOBAN

Datorită crizei statornice în care se zbate „Dinamo” București, avem parte de tot mai mult fotbal intern. La televizor. Că abia s-a mărit la 14 numărul echipelor din Liga 1, să scape „Dinamo” de retrogradare, și, iată, a început să se vorbească despre 16 formații la anul. Din aceeași pricină: suferințele clubului copleșit de protecția FRF. Dacă și în ediția ce urmează dinamoviștii se vor târî tot prin coada clasamentului, cu siguranță că vom fi fericiți cu un campionat de 18 echipe – și tot așa mai departe. Păstrând astfel de logică, prin 2050, românii ar avea bucuria unui campionat cu 76 de echipe ! Hai, „Dinamo”! Altfel, mediocrul cerc strâmt în care se zbate Naționala noastră pare zgârcit la pungă, îngăduind Armeniei și Liechtensteinului doar 8 cluburi în prima ligă, Austriei, Insulelor Feroe și Islandei 10.

„Să se mărească numărul, primesc” – aș exclama entuziast oricând, dar să joace întâi de toate românii, și, obsesia mea, să aducem cu stăruință și inteligență copiii și tinerii mai aproape de fotbal! Am scris scenariile unor lung-metraje cu tematică sportivă. Unul dintre ele („Totul pentru fotbal!”,regia, Andrei Blaier), prezent și acum în programele posturilor de televiziune (alături de „Am o idee!”, regia Alecu Croitoru) conține câteva scene la care țin și pe care, revăzându-le, totdeauna mă emoționez. Sunt filmate în sepia, culoarea amintirilor, și sugerează, contrapunctic, inocența, sinceritatea, dăruirea, profilate pe fundalul cenușiu al sărăciei ce a marcat din plin copilăria generației mele. Este vorba de zbenguiala unui pâlc de puștani alergând după mingea de cârpă, secvențe ce intersectează din când în când, aparent fără vreo legătură, acțiunea brodată pe revărsarea pasiunilor într-un „acum, ori niciodată!” fotbalistic. Da, asta a fost mingea copilăriei. Ne-o confecționam singuri.

Aveam specialiștii noștri, care știau exact câte (și ce fel)) de ziare trebuiau înghesuite în miezul jinduitei „mingi”, câte (și ce fel) de cârpe se cuveneau să oblojească inima de hârtie, ce fel de ciorapi sfeteresiți de pe funia de rufe a mamei, legați la capăt și întorși de 3-4 ori pe dos, urmau să înfiripeze „anvelopa”. Nu rezista mai mult de un ceas-două, chiar dacă era lovită doar cu piciorul desculț și, dacă mai nimerea în vreo băltoacă, se fleoșcăia și se îngreuna ca o varză murată. Au apărut apoi, modelate tot de noi, din carnea roților de tun (pe unde trecuse linia frontului erau de găsit sumedenie de epave contorsionate) acele grele ghiulele elastice, cioplite din crep, pe care piciorul desculț trebuia mai degrabă să le împingă decât să le lovească. Dar săltau, ceea ce ni se părea culmea culmilor în materie de înzestrare sportivă! N-aveam nici de unele, dar jucam până la epuizare și până-n faptul serii; maidanele erau mereu pline. Când, culmea cinstei, echipele de pitici erau invitate să joace în deschiderea meciurilor „oficiale” de divizia C, trebuia să înapoiem imediat după meci echipamentul, obligați fiind să dăm cu zinkweiss tenișii înverziți… cine mai știe azi ce-i aia zinkweiss?

Puștimea fiecărei străzi avea idolii ei, ne trimeteam provocări desenate cu creioane colorate, iar fotbalul de pe maidane curgea firesc, ca un etern perpetuum-mobile… Unde-i fotbalul puștesc și inocent de altădată ? În realitate, imaginile sepia din filmul „Totul pentru fotbal!” nu le mai întâlnești nicăieri. Una că nu mai există maidane (dar nici destule mini-terenuri de cartier, ca-n tot vestul european). A doua, că mingea de cârpă ar părea de pe altă lume. A treia, că lecțiile de engleză și pian, computerul, televizorul, tableta, mobilul, meditațiile pentru olimpiade etc. etc. nu mai îngăduie ieșirea puștimii la joacă. Drept pentru care, în târzie, dar directă și nemijlocită legătură, iată evidența: abia mai răsare câte ceva pentru a avea de unde alege. Văd că trimitem scouteri să racoleze tineri români din familii emigrate, creați în eprubete sportive prin alte țări – că la noi, ce și cine să vadă ? După cum mai văd că importăm castraveți, praz, gogoșari și fotbaliști din lumea a IV-a. De toate văd – numai puștime bătând mingea pe tăpșane, nicăieri…