Mircea Radu IACOBAN

Nu cumva am mai povestit-o? Că le mai încurc și eu. Dacă da, cer iertare, o mai tund, o mai scurtez – da-i prea frumoasă întâmplarea deplin evocatoare a unei lumi, slavă Domnului, uitată. Prin 1980 şi nu mai ştiu cât eram prezident de juriu la Festivalul de teatru pentru tineret de la Piatra Neamţ – persoană importantă. Oriunde şi totdeauna, gazdele se străduiau să faciliteze onor invitaţilor marcanţi achiziţionarea de produse deficitare specifice judeţului. La Brăila eram duşi în taină să cumpărăm cămăşi de export de la Braiconf, gălăţenii ne programau vizite tematice la Abatorul de lângă Siret, la Vaslui, treceam obligatoriu pe la Fabrica de confecţii, de la Buzău plecam cu ceapă albastră, de la Suceava, cu niscaiva cartofi, de la Bistriţa, cu mere, de la Alexandria, cu peşte din Suhaia, de la Vatra Dornei, c-o roticică de caşcaval.

Artiştii noştri, oricât de cunoscuţi şi de emeriţi, rugau organizatorii să programeze cu grijă punctul „cumpărături”, nu cumva să-i prindă în scenă şi să rateze cel mai important „moment administrativ” al deplasării. Nu de alta, da-i aşteptau, la întoarcere, familiile, cu prima întrebare „tati, mami, ce-ai adus?” Era greu de carne şi nimănui nu i se părea necuviincios s-o vadă pe serafica Julietă din scenă tăbârcind, la gară, sacoşe cu trofee de pui congelaţi; dimpotrivă, creştea în stima tuturor: „ia uite, are griji ca şi noi, fata se descurcă!” Şi pentru episodul Piatra Neamţ se pusese la cale un ţintar de aprovizionare cu produse deficitare, planificat după încheierea Festivalului. Nu putea merge tot juriul grămadă, fiind oameni foarte cunoscuţi de la TV ar bate la ochi. S-a liniat un tabel în care am fost aşezaţi doi câte doi, la ore diferite. Ca prezident, deschideam balul; m-am nimerit împreună cu criticul de teatru şi film Şt. O., fie-i odihna în pace.  

Ţin minte şi acum menţiunea de la rubrica „observaţii” din tabel: „luni, ora 10.” La 9,30 eram în holul hotelului „Ceahlăul”. Reprezentantul gazdelor nu ne-a întâmpinat cu o mină prea zâmbăreaţă. Se aşteptase, probabil, la o mai generoasă apreciere a juriului faţă de trupa locală. N-a fost să fie. Nu putea să-şi afişeze deschis nemulţumirea (ca la fotbal: cine ştie când dai peste aceiaşi arbitri?); ne-a informat că-i chemat nu ştiu unde şi n-are cum să ne însoţească, dar a vorbit „acolo” (se discuta cifrat), să întrebăm de tov. X şi se rezolvă. Până la fabrică am luat un taxi şi iată-ne, la 10 fix, în faţa mai dosnicei porţi B. Tovarăşul X, de la Desfacere, nu-i în birou şi telefonista a promis „că-l cată”. De-l află, ne sună ea, la poartă. Aşteptăm. Citim „Sportul popular” şi pe muchie. Portarul şi ofiţerul de serviciu cred că bănuiau despre ce-i vorba, fiindcă ne priveau chiorâş: „de-ăştia, cu pile!” Tocmai citiserăm, în gazeta locală, o scrisoare a unui om al muncii indignat, care condamna hotărât practica desfacerii produselor deficitare la „poarta din dos” a cutărei fabrici. Probabil, se prelucrase şi aici…

Onorabilul X a apărut după 11. N-a intrat; de departe, ne-a făcut semn să-l urmăm şi iată-ne navigând prin nişte subterane rău mirositoare, luminate cu becuri rare şi chioare. Marfa ne aştepta la „Desfacere”. Funcţionara care ne tăia chitanţele, se vede, pasionată de teatru, nu şi-a putut stăpâni reproşul: „Chiar nu v-au plăcut actorii noştri?” Ce să-i spui? Dacă se răzgândeşte şi-am venit degeaba? „Ba da, don’şoară, sunt excelenţi, dar vedeţi că…” N-am convins-o: „Ce mai, asta e, pile peste tot!” Am înhăţat baxul rotund, eu de o toartă, amicul F. de cealaltă şi, nădăjduind c-o să ne ajungă un taxi (nici vorbă!) am defilat doi kilometri, în miezul zilei şi-n văzul lumii, evident apăsaţi de vinovăţia aranjamentului. Localnicii, cunoscând ambalajul, nu întrebau nimic, ba ne şi făceau complice cu ochiul, însă cei de prin alte locuri ne chestionau imediat: „Vai, unde aţi găsit?...” Am inventat pe loc un răspuns salvator: „nu, doamnă, e pentru o grădiniţă.”

Când am depus prada în holul hotelului, am receptat prin toţi porii pleasna invidiei ţâşnită din privirile tuturor – ceea ce urma să ni se întâmple şi la gară, şi în tren, şi-n Paşcani, la schimbarea garniturii, şi la Iaşi, unde taximetristul voia să ne convingă să-i plătim cursa cu o părticică din recolta nemţeană. Ne-am ţinut tare şi după ce, acasă, am procedat la împărţeală cinstită, „una ţie, una mie”, ne-am putut bucura în tihnă, cum se cuvine, mângâind din priviri jinduita pradă.

Pe vremea aceea, fabrica „Comuna din Paris” de la Piatra Neamţ făcea o minunăţie de hârtie igienică.