Mircea Radu IACOBAN

O comemorare ce merită marcată: se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Victor Eftimiu. Și nici acum, după jumătate de veac, nu-i lămurită povestea cu imnul României vândut de Eftimiu cu tot cu text (?) albanezilor. Variante de tot soiul privind „exportul” imnului „Pe-al nostru steag” sunt în circulaţie şi azi. Un cercetător serios ca Ion Rotaru scrie fără să ezite: „După ce Albania şi-a câştigat independenţa, mai marii ei s-au gândit să adopte un imn naţional. L-au rugat pe Victor Eftimiu, scriitor român de origine albaneză, să compună el imnul Albaniei. Cum Eftimiu era un om abil, probabil în lipsă de inspiraţie sau din comoditate, a luat „Pe-al nostru steag” şi l-a tradus în albaneză”. Îmi pare rău pentru memoria lui Rotaru, dar... nici vorbă de aşa ceva! O altă variantă, mult mai circulată, pe care am auzit-o de la Titus Popovici şi Aurel Baranga, este scurtă şi înfiptă: „albanezul Eftimiu a vândut textul, cu tot cu melodia lui Ciprian Porumbescu.” Aşa să fie oare? Cert este doar faptul că, din 1975 până în 1977, orice meci de fotbal România-Albania s-ar fi deschis cu același imn compus... de Ciprian Porumbescu! Parcă spre a evita situația aiuristică, UEFA nu a programat, în respectiva perioadă, nici un meci România-Albania! Cum se știe, românii au avut într-un secol șase, dacă nu chiar șapte imnuri. Primul (1862), într-un nou aranjament muzical datorat lui Gavriil Muzicescu, și-a primit versurile abia după două decenii (Alecsandri, 1881). Al doilea, din 1948, „Zdrobite cătușe”, l-a compus Matei Socor, pe versurile lui Aurel Baranga. În 1953, pentru a-l scrie pe cel de al treilea, „Te slăvim, Românie!” (muzica i-a aparținut tot lui Matei Socor) s-a apelat la Eugen Frunză și Dan Deșliu, doi dintre cei mai în vogă poeți ai momentului. L-am întrebat, cândva, pe Deșliu, dacă-și amintește să fi avut parte de ingerințe, „indicații” ș.a.m.d. „În cazul nostru nu, dar la viitoarele două imnuri, știu că au fost din belșug”. O fi sau n-o fi sută la sută adevărat, dar, conform spuselor lui Deșliu, Ceaușescu s-a amestecat „creator” în strofele imnului din 1975 („Pe-al nostru steag”), și a scris în întregime textul celui din 1977 („Trei culori”) – ceea ce, la urma urmei, poate fi evident și datorită precarității „textului adaptat.” Se zice că, după puțină vreme, „Trei culori” avea să fie vândut de Eftimiu albanezilor săi cu tot cu cuvinte, numai că legenda se cere a fi niţeluş scuturată: ambele ipostaze ale implicării, fie că-i vorba despre text, fie despre muzică, în opinia mea, se cuvin amendate. Nu putem trece peste faptul că versurile imnului au fost publicate încă din 1912, sub semnătura lui Aleksander Stavri Drenova, într-o gazetă a albanezilor din Bulgaria. Atenție: 1912. Nici o legătură, deci, cu Eftimiu. Cu atât mai mult cu cât varianta românească, datorată braşoveanului Andrei Bârseanu, pare simplă traducere şi localizare a strofelor lui Drenova. Dar n-o fi fost... invers? Iată cum sună ultimul catren; mai întâi în albaneză (traducere): „Pentru că însuşi Dumnezeu a spus / Că naţiunile vor pieri de pe pământ / Dar Albania noastră va dăinui.” Iată şi textul românesc: „Şi-n cartea veşniciei scrie / Că ţări şi neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va înflori”. De altfel, aidoma ca sens sună mai toate versurile: „Vom ţine armele în mâinile noastre” – „Am înarmat a noastră mână”; „Uniţi în jurul steagului” – „Pe-al nostru steag e scris unire” – etc. etc. Care dintre cei doi autori l-a inspirat pe celălalt? Rămâne de văzut şi de... demonstrat. Nu cunosc data la care ar fi fost izvodit textul lui Bârseanu; ştim doar că i-a însufleţit pe români în războiul din 1916. Poate imnul s-a preluat „la pachet”, cu tot cu text, ulterior tradus în albaneză. Dar ce te faci cu prioritatea clamată de Drenova şi cu gazeta din 1912? În ce priveşte muzica, lucrurile sunt clare: Eftimiu n-a compus niciodată, nimeni nu-i putea solicita o... melodie. Circulă ipoteza că dramaturgul i-ar fi comandat-o lui Porumbescu. Şi mai aiuristic: Ciprian a murit în 1883, Eftimiu s-a născut în 1889. Aşa că rămâne în picioare o singură supoziţie: Victor Eftimiu şi-a păcălit co-naţionalii, vânzându-le ilicit un cântec de mult intrat, cu tot cu text (? – aici e aici) în patrimoniul cultural al românilor. Și nu-s numaidecât mari noutăți: imnul Israelului, „Speranța noastră”, este scris în bună măsură pe melodia unei foarte cunoscute piese din folclorul românilor, „Cucuruz cu frunza-n sus”, iar muzica imnului semi-oficial al capitalei moldave („Iașule, Iașule, mândră cetate”) nu-i altceva decât străvechea piesă folclorică evreiască „Zumbalai, zumbalai”…