Mircea Radu IACOBAN

Zilele acestea, la Chișinău a apărut o carte mai ciudată: „Omul nou – o antologie a poeziei proletcultiste din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1924-1970” (Editura „Cartier”). Cum se vede din titlu, sunt înmănuncheate creații mai mult ori mai puțin poetice semnate de autori de calibrul lui Emilian Bucov, cel care se considera „fiu al Moscovei” și „își îndrepta bătăile inimii / După ceasul înalt al Kremlinului”. (O mostră: „Privește Dobrânin stegarii / Și e mulțumit secretarul / El stă ca soldat neclintit / La postu-i înalt de partid. / Se bucură ochii lucioși, / Doar el îi cunoaște pe toți – / Pe Hrincă, grăjdarul, pe Gheorghe / Pe Savel, pe Pavel Corbu / Și Leanca-i aici, și Frăsâna…”) Rezultatul trudei antologatorului Dumitru Crudu, autor și al excelentului studiu introductiv: o năboire de versificații (abia acum îi putem întrevedea adevăratele proporții!) aflate la limita cea mai de jos cu putință a prosternării și la cea mai de sus a minciunii. După cum afirmă prefațatorul, „Ea a fost folosită ca armă propagandistică pentru a manipula masele și a rescrie istoria. Pentru a-i face pe basarabeni să-și uite trecutul și să se mancurtizeze”, a fost „tăișul de baionetă al propagandei sovietice”. În gestionarea acestei jenante postate din moștenirea literară, basarabenii ne-au luat-o înainte: fără să ne fi aflat formal și deplin sub ruși, am avut și noi faliții noștri. Readucerea în atenție a unor episoade similare celor de peste Prut probabil ar știrbi niscaiva CV-uri; mai bine să rămână ocrotite de uitare! Poate chiar așa-i: Dumitru Crudu nu vede proletcultismul otova, ci distinge trei diviziuni în interiorul fenomenului (cred că s-ar mai putea identifica și altele): proletcultismul inocent, proletcultismul habotnic și proletcultismul ocazional. Ceea ce îi permite să propună dacă nu justificări, oricum, explicații pentru eșecuri poeticești de primă tinerețe ale unor autori a căror operă majoră, ocrotită de duhul valorii artistice reale, se va împlinit fericit pe cu totul alte coordonate – așa explicându-se absența din sumar a unor nume aflate la mare cinste în literatura română din Basarabia. Nu-s foarte sigur că istoria literară, care are și ea habotnicismele ei, ar fi dispusă să accepte astfel de tratamente diferențiate, dar barem s-ar lua în seamă înțelepciunea populară ce nu îngăduie azvârlirea pruncului odată cu zoile din copaie… Antologia publicată la harnica și curajoasa editură „Cartier” ar putea constitui, până la un punct, temeiul unui formidabil spectacol satiric. După o viață trăită în teatru, îmi și pot închipui aievea scena, văd recitatorii cu șepci, salopete și ciubote, învăluiți în drapele și scăldați în lumina tuturor bateriilor de reflectoare, aud marșurile bubuind din coloana sonoră, văd proiecțiile cu Lenin la tribună și Stalin cu lulea, monumentul Muhinei cu secera și ciocanul, tractoare arând și flăcăi hăulind.… Spun „până la un punct”, fiindcă, după vreun sfert de ceas, nici a râde nu-ți mai vine. Nu prea mai ai ce vedea, ce să te mire și, mai ales, ce auzi: e-o monotonie cruntă, aceeași coardă a lirei este ciupită stângaci la nesfârșit, se epuizează repertoriul temenelelor, izvorul rimelor seacă și rămân doar câteva de gardă (precum cândva, la noi, blid-zid-partid…), iar universul imagistic, modest, limitat și redundant, e-un soi de bun comun, adesea identic de la un autor la celălalt. Și greu s-ar întrezări încărcătura de tragic ascunsă dincolo de răsunetul calp al versului-tinichea ce și-ar voi rezonanță de gală: dacă, în România, proletcultiștii s-au aflat, la vremea lor, în fruntea bucatelor, și și-au dat sfârșitul pe-a acasă, când le-a venit sorocul, mulți dintre poeții basarabeni au plătit, chiar în anii notorietății literare, cel mai amar tribut, fiind, incredibil, răpuși chiar de gloanțele celor pe care i-au slugărit și preamărit! În anii terorii staliniste, fiecare republică trebuia să furnizeze un număr de „dușmani ai poporului” din rândul intelectualității. După ce s-au deschis arhivele KGB, am putut urmări, la Chișinău, destinul lui Nistor Cabac, prezent în sumarul antologiei lui D. Crudu cu o poezie mai degrabă neutră („Cântă câmpia, azi cântă mașina, / Cântă și omul, al trudei erou”); considerat reală speranță, cu două cărți de versuri publicate la 22 de ani, Cabac a devenit „dușman al poporului” fiindcă i s-a descoperit printre hârtii o ilustrată veche primită din România. Iată referatul „troicăi” care l-a judecat: „Sentința CNAI al URSS, în baza procesului verbal nr. 33 (despre „operația română”) s-a comunicat condamnatului măsura pedepsei capitale. Sentința a fost aplicată de 16. XI 1937.” Timp de două decenii, familiei i s-a spus că deținutul este transferat dintr-un lagăr în altul. În 1956, soția Dusea a primit o înștiințare potrivit căreia „sentința aplicată soțului Dv. este anulată”. Bucurie până la torțile cerului, apoi Dusea avea să afle că, de fapt, fusese reabilitată doar memoria scriitorului Cabac. Nimeni n-avea cum să-ntoarcă glontele tras de sergentul Gureev în ceafa lui Cabac și-n „în numele poporului” (pe larg în cartea mea „Zece ani de foc”, p.21). Un cinic, ignorând realitatea proletcultismului inocent, ar putea exclama „așa i-a trebuit!” Viața, însă, se arată a fi mult mai complicată și infinit mai nedreaptă.