Mircea Radu IACOBAN

Îmi pare sincer rău, dar prezicerea mea privitoare la prim-ministeriatul Dlui Ciucă ar putea să se îndeplinească. Scriam, prin noiembrie, că, până la Ciucă, România a avut trei generali șefi de Guvern: Averescu, Argetoianu și Rădescu. Fiecare dintre ei n-a depășit granița de trei luni în funcție – și-i întrevedeam lui Ciucă o poticnire similară de pragul fatidic al trimestrului de prezidare a executivului – ceea ce nu-i total exclus să se întâmple, fiindcă are de înfruntat o incomodă acuză de plagiat. De-o fi să fie, nici o bucurie: iar o să-nceapă frăsuiala, amânările, provizoratul, tocmelile, și or să dea în clocot patimile; n-aș crede că s-ar recurge la destul de logica preluare anticipată a postului de către cel ce ar urma în alternanță, fiindcă nu-i văd pe liberali acceptând astfel de soluție în ruptul capului. Am avut premieri recrutați din toate zonele, ultima chemată să furnizeze prezident Palatului Victoria fiind aceea a armatei. Din pricina unui plagiat vechi de două decenii să nu meargă nici asta?

Între puținele nesolicitate a rămas lumea Bisericii, care, în 1930, ni l-a dat pe patriarhul cu merite reale în Marea Unire și prim-ministrul compromis apoi politic Miron Cristea. Demnitate în care nici prea fericitul Miron n-a izbutit să depășească granița celor trei luni de încercare (avea să revină în 1938 – mai bine n-o făcea!). Precedentul existând, de ce n-ar putea intra în discuție, ca soluție de avarie, numirea unui cleric? De pildă, Daniel prim-ministru (că la Teodosie încă nu m-aș gândi)? Sau o luăm iarăși de la capăt cu Cioloș, Tudose, Grindeanu, Rareș, Câțu, Dandanache & comp? Ciucă încă n-a avut răgazul să ofere românilor un răspuns clar la întrebarea dacă într-adevăr a fost alegerea cea mai potrivită, dar, neîndoielnic, a constituit și constituie barem necesarul factor de echilibru, seriozitate și prezumată bună credință. Drept pentru care i se ia apărarea într-un frumos gest de susținere înfocată – dacă nu s-ar cădea, românește, în extrema cealaltă.

„Maestrul” Ion Cristoiu susține că un plagiat, fie și al unui prim-ministru, de-i vechi și stătut, se cuvine uitat, declarat nul și blagoslovit cu o grațiere de principiu. Ponta (care a avut parte de o experiență similară) crede, la rându-i, că Ciucă s-ar cuveni să ignore toată povestea și să-și vadă liniștit de treabă. Prin platourile unor televiziuni adie zvon de amestec parșiv dinspre răsărit, sunt invocate „agenturili” și se țes intrigi de roman polițist, respingerea acuzației întemeindu-se întâi de toate pe argumentul inexistenței unei confirmări oficiale a eventualului plagiat. Rezon, numai că exact același motiv, adică absența verdictului CNATCDU, anulează și pledoaria pro, și pe cea contra, fără a închide discuția, ci doar amânând pronunțarea.

Întrebarea ce se va întâmpla dacă acuzația se confirmă este evitată de parcă frige, tocmai fiindcă sesizarea pare întemeiată (Mircea Dumitru, vicepreședintele CNATDCU chiar se ante-pronunță: „Ceea ce am citit este foarte credibil și foarte bine documentat, arată caz foarte clar de plagiat”). Caut explicații: generalul va fi fost luat de tsunami-ul doctoratului de orgoliu, nutrit și de puirea noilor universități, multe particulare, devenite fabrici de doctorate. Record demn de Guinness book: în România căftănim peste 6000 de doctori pe an (67.000 din 1990 până la zi, dintre care, 32.000 doar în ultimii cinci ani!), cu mult mai mult decât în Germania, Franța, Marea Britanie! Între 1900 și 1989, în toată România s-a acordat un total de 1000 doctorate, deci, circa 10 pe an. De la 10, s-a ajuns la 6.000!! Devenise bizar, suspect și neproductiv să n-ai un doctorat, pentru general era decorația care-i lipsea, și a pornit un atac necugetat fără să-și asigure spatele. Pe de altă parte, sunt convins că, la rându-i, generalul a fost și el furat: aproape sigur că negrii pe care bănuiesc a și-i fi chemat în ajutor („externalizarea” fiind modă!) au plasat fără știrea doctorandului în corpul tezei filele copiate – doar n-o fi fost Ciucă zărghit să includă în sumar zeci de pagini din lucrări ale altora elaborate chiar sub îndrumarea aceluiași conducător de doctorat!

Prejudiciul rămâne minor pentru cei din tezele cărora s-a transcris aidoma rând după rând, dar este grav prin încălcarea evidentă a integrității academice, întrucât obținerea celei mai avansate diplome din toate sistemele de învățământ ale lumii, doctoratul, presupune înainte de orice dezvoltarea cunoașterii printr-o contribuție personală originală și performantă. Una peste alta, nu văd decât trei căi pentru viitoarele evoluții.

Prima: dezincriminarea plagiatului ca delict intelectual (imposibilă).

A doua: politica „mokusatsu” – conduita japonezilor care au decis să ignore avertismentele americanilor cu bombardamentele atomice. Pare posibilă: ar echivala cu amânarea luării unei decizii până la sorocul „rotației” prim-miniștrilor.

A treia: demisia lui Ciucă – în acest moment, nepotrivită și neproductivă. Mult mai mare daraua decât ocaua!