Mircea Radu IACOBAN

Din păcate, soluția emiterii ordinului de protecție (restricție) poate acționa penal doar la nivelul familiei; altfel, societatea s-ar putea proteja eficient împotriva derapajelor flagrant nocive și aiuristice postate pe net interzicând pur și simplu prezența  agresivă și blasfemiatoare a unor neaveniți ce-și chinuie pixul bont în preajma unor nume aureolate de prețuirea și întregul respect al nației. Când așa-zisa „opinie” nu-i altceva decât o înjurătură imundă, adesea ireproductibilă, totala libertate de exprimare îngăduie atentate scandaloase și la adresa istoriei culturii, și a bunului-simț elementar. Faimosul număr din 1998 al revistei „Dilema”, citit în bună măsură cu îngrijorări exagerate, a cuprins „defăimări” de genul „Eminescu nu-mi mai  spune  nimic” (aș vedea mai degrabă aici o auto-acuzare decât un reproș peste veac!) care, față de cele ce au urmat, pot fi considerate benigne glumițe și-atât. Aparent, acel incomod moment critic 1989, inflamat apoi și de isprava președintelui  Constantinescu-Levant, care a găsit de cuviință să-i decoreze cu medalia „Eminescu” taman pe… contestatarii lui Eminescu (!!), și-a stins treptat ecourile, intervenind un soi de armistițiu, nu și deplina împăcare: părăsind prim-planul,  disputa s-a refugiat în zone marginale umbrite, cum ar fi, total neașteptat, sexualitatea. Sunt obligat să cer anticipate scuze cititorului: oricum, nu-mi  pot face treaba nici pe sfert, fiindcă hârtia nu rabdă reproducerea mizeriilor în circulație pe net, dar cineva trebuie odată și odată să atragă atenția, chiar dacă iluzoria poliție a net-ului nu va funcționa niciodată și ordinul de restricție nu poate fi eliberat decât de propriile noastre conștiințe. Numai că tăcerea indiferentă poate însemna și complice acceptare mută! Prea mare noutate nu-i: întemeietor poate fi considerat călugărul Grama de la Blaj, care, în 1891, reproșa tinerimii că „greşeşte amarnic îndeletnicindu-se cu cetirea lui Eminescu, în detrimentul dezvoltării ei intelectuale, estetice şi morale.” Pudicul canonic este de-a dreptul oripilat de licenţiozitatea... „Luceafărului”: „Călin (...) vede o fată durmind după un perete de „ţesătură de păingân. Atâta nu-i destul poetului nostru, ci mai spune cum fetei îi e desprinsă haina, cum „i s-arată trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată” şi cum fetei „de-a vârstei ei căldură fragii sânilor se coc”. Nici atâta nu-i este destul, ci mai spune tinerimii cum Călin rumpe pânza şi apoi vede „a frumuseţii haruri goale (...) Te cuprind fiorii când cugetăm la aceea că chiar şi fecioare române citesc poeziile aceste. Unde mai este aşa ceva în Europa?” Chiar, pe unde o mai fi? Sunt sigur că, de-ar citi o bună parte  din romanele „moderne”  Grama, înspăimântat, ar trece grabnic la mahomedanism, dacă nu cumva, vorba lui, mintea i s-ar bejeni „în Nirvana lui Schopenhauer”. Concluzia canonicului: „Eminescu a dus o viaţă destrăbălată şi a murit în balamuc în urma morburilor câştigate prin punerea în pracsă a idealurilor acelora pre care le cânta în poeziile sale.” Același limbaj, la 131 de ani după Grama, și dus dincolo de pragul ireproductibilului, întâlnim nu numai pe felurite bloguri, ci și pe sit-uri bine gospodărite și greu de identificat. Un oarecare Dumbbo (?), „blogger din iulie 2013”, scrie, sub titulatura „Mihai Eminescu era un curvar!!”: „Urăsc toți profesorii de limbă română care îi mint pe elevi. Eminescu nu era un romantic, era un f… de primă clasă (…) îi plăcea atât de mult femeile, încât le viola în fiecare zi în minte… (mai de parte, imposibil de reprodus, cu amănunte scabroase ce nu pot ilustra decât propriile fantazări sexuale de pornografie pură ale „blogger”-ului). Dumbbo, ca și Grama, știe și ce „morb” i-a prilejuit poetului moartea: virusul SIDA. Protocronism în floare: primul caz de SIDA din lume a fost depistat în 1959 (Congo), iar virusul s-a identificat în 1983… Campania este preluată și de adepții LGBTxyz: am aflat, tot de pe net, că filmul ce l-am dedicat lui Creangă și Eminescu, „Un bulgăre de humă”, este istoria unei relații homo încă de la titlu, fiindcă „humă și homo sunt, etimologic, același termen”, spusa humuleșteanului „în fiecare seară te-am așteptat cu mămăligă caldă” nu-i altceva decât un trădător reproș erotic adresat adoratului, iar invitația lui Creangă „Du-te Mihai, du-te, că ai unde te întoarce, în împărăția lui Creangă!” ar fi „una dintre cele mai gay declarații  de dragoste din istorie.” În vreme ce mie unul, ca autor al scenariului, toate mi se par a alcătui o simplă și temeinică manifestare a prieteniei profunde și de admirat care a luminat pilduitoarea relație umană Eminescu-Creangă, cu atâta fericită rodire în planul spiritualității române. Ca să scrii cea mai simplă sesizare pe net este obligatoriu să te identifici, ca să scrii porcării despre Eminescu (considerat „un versificator din veacul XIX”), n-ai nici o condiționare, nicio opreliște. Ce-i de făcut? Cine și cum poate proteja cât de cât obrazul lumii noastre?