Mircea Radu IACOBAN

Condeiul prea entuziast își primejduiește credibilitatea, drept pentru care adopt conducerea preventivă, cu frâna de mână pe jumătate trasă, deși m-a bucurat mult prea mult o carte acum ieșită de sub tipar ca să scriu despre ea conform uzului – cu detașare adică, la modul neutru și cvasi-impersonal. Adevărat, și împrejurările, și personajele, și multe dintre evenimentele evocate în ditamai opul de aproape 500 de file (N. Turtureanu, „De la fereastră”, Junimea, 2021) îmi sunt bine cunoscute, postură ce-mi oferă senzația că răsfoiesc o cronică de familie. O cronică a… „Cronicii”, fiindcă unul dintre personajele principale este, în diferitele ei vârste, intitulări și ipostaze, făptura de hârtie, vis, trudă, iluzii și deziluzii a unei reviste care și autorului, și sussemnatului ne-a marcat într-un fel sau altul destinele din februarie 1965, data apariției săptămânalului ieșean, și până mai ʹan (așa mi se pare!) când i-a răposat urmașa, „Cronica veche”.

Oricât ar colinda dilematic spațiul cultural ieșean, investigând cu ascuțită inteligență și puțin obișnuit spirit de observație atât înainte, cât și după 1989, autorul se întoarce adesea într-un popas ritual, să-și tragă sufletul, la „punctul de sprijin” (titlul cărții de debut pe care i-am publicat-o la „Junimea” acum exact jumătate de secol), la „Cronica” adică, autentic „temei legal” în jurul căruia se organizează magnetic materia cărții. Dar poate cumva-i prea mult și nepotrivit spus: de fapt, predomină o organizare premeditat… dezorganizată, un bric-a-brac care, odată acceptat, devine prin el însuși seducător: nici nu știi când te poartă de la pamflet (totdeauna cuviincios!) la suavă poezie, de la notație jurnalieră la pagini de proză aparținând neîndoielnic literaturii autentice, de la memorialistică nostalgică la aspră dezbatere politică de actualitate.

Citesc astfel de Jurnale, am scris și scriu un Jurnal; cel propus de N. Turtureanu se detașează înainte de orice prin negraba trudnică și înțeleaptă ce-l aduce nu o dată în preajma jinduitei profunzimi autentice și temeinice: simți fraza atent „lucrată”, observația bine cumpănită, opinia convingător motivată, nelipsitul firicel de umor cald marca Turtureanu și, totdeauna, deplina seriozitate cu care este mânuit condeiul pe hârtie de la rotunjirea primului cuvințel până la ultimul. Pe autor, destinul l-a condamnat la singurătate și l-a închis în colivia unui apartament de la etajul IV („M-am izolat în turnul unui șah / Ci tot mai mic mi-i spațiul de manevră”) de unde vede lumea doar „De la fereastră”, cum și cartea se intitulează. Însă (tot răul va fi având și-o sămânță de bine!) este astfel cumva apărat de superficiala și zgomotoasa agitație browniană din lumea grăbită a literaturii grăbite, dornică de confirmări la fel de grăbite și încununări grabnice oricum ar fi obținute. De care N.T. n-a avut parte: „N-am fost un răsfățat al criticii, mai degrabă m-au încercat uimiri și mirări când eram luat în seamă de comentatori dintre cei mai exigenți.”

Dacă în anul de grație 2021, foarte curând 2022, am avea parte de o circulație cât de cât normală a cărții, dacă floricica de stil „liniștea de librărie”, pe care am  propus-o în locul „liniștii de catedrală”, n-ar mai opera atât de asurzitor în viața românilor și dacă deontologia literară ar mai ieși din lunga erată ce-o traversează, o carte precum cea recenzată aici ar avea toate șansele să atragă atenția și să se impună. Poate, cine știe, fi-va… Deși „Jurnal” se intitulează doar o secțiune a cărții, opul este o scriere de tip jurnalier în toate cele. Chiar și în articolele adunate de prin gazetele vremii, fiindcă nu-s altceva decât reacții scriitoricești la cele văzute și trăite în „clipa cea repede”, deplin valorificabile editorial, mai ales că li se precizează data apariției și-s orânduite cronologic. Care-s temele? Dar care nu-s? De la „Primăvara la Chișinău” la „Lamentări  filosofice”, de la „Câte ceva despre in/cult/ura națională” la „Ambasadorul Brâncuși”, de la „Farsa anului trecut” la „Apele amintirii”, de la „Odiosul și Sinistra” la „Un rege pentru eternitate”. La mare înălțime arta portretistică, mai ales când se narează durut pe tema „unde sunt cei care nu mai sunt”. Altfel, autorul nu uită și nu iartă, dar nici nu lasă cuvântul să rănească prea adânc. Îl ajută umorul foarte special, chemat să transleze în registru ludic și reproșuri subînțelese, și „directe de dreapta” altfel greu de îndurat. Chiar și atunci când, ici-colo, nu-i împărtășesc unele opinii până la capăt, nu pot să nu-i admir scriitura deșteaptă și rara capacitate de a vedea dincolo de înșelătoare aparențe.

La sfârșitul acestei toamne, Nicolae Turtureanu a împlinit 80 de ani. Se împlinesc și 50 de ani de la apariția cărții sale de debut. Mulți, cât de mulți, înainte!