Mircea Radu IACOBAN

Istoria recentă a românilor a rămas marcată de obsesiva menţionare a „temei buldozerului” care ar fi dărâmat istorice aşezări rurale româneşti. N-o mai pune nimeni la îndoială, a fost istoricește deplin consfințită și adjudecată, o aflăm constant invocată nu numai în pagini de gazetă, ci defilează și-n ditamai lucrările serioase, cum ar fi cartea lui Bogumil Luft, fost ambasador al Poloniei la București și la Chișinău, „România în goană după happy end” (ed. Polirom). Autorul „mânuiește în mod strălucit condeiul și este un observator ager și pătrunzător” îl caracteriza Adam Michnik, la care aș adăuga știința decelării esențialului și buna credință ce luminează oglinda fiecărei pagini – dacă Bogumil Luft nu s-ar fi lăsat și el sedus de imaginarul zăngănit al șenilelor buldozerului dărâmător de sate și de veche cultură românească. Am mai spus-o şi-o mai spun: în România, n-a fost distrus nici un sat... cu buldozerul, arătați-mi unul singur, de sămânță! – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul utopicei sistematizări rurale ceauşiste, dar asta-i cu totul altceva.

Doar că fantezia, pusă cândva în circulaţie de presa străină cu prea puţin acces la informaţia directă, a fost copios preluată şi-n media românească, iar acum toată lumea „ştie” că buldozerul a distrus sate, deși nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă barem a vreunui cătun astfel agresionat! Dintr-un articol publicat relativ recent (Iulia Vlad, „Nicolae Ceaușescu a vrut să dărâme 252 de sate din Argeș”, „Universul argeșean” nr. 1589/2021) se poate vedea cum autoarea (pe care o invidiez pentru bănuita ei tinerețe și o compătimesc pentru insolența imatură cu  care scrie despre ceea ce habar n-are) afirmă sus și tare că „Jumătate din satele românești urmau să fie rase de pe suprafața pământului.” Cu buldozerul, desigur.

Dacă am înțeles bine din amintitul articol, dezastrul nu s-a produs fiindcă Nicolae Ceaușescu, prea ocupat cu Canalul, Casa Poporului etc., pur și simplu… n-a avut timp s-o facă! Și atunci? Ori a făcut-o, ori nu. Dacă da, unde-s probele, dacă nu, ce justifică acuza? În fapt, n-a fost dărâmată nici o aşezare! Nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce ţin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât şi Hotărârea din 1985, prevedeau obligaţia ca, la părăsirea satului abandonat şi la stabilirea în centrul de comună, strămutaţii să primească locuinţe noi în perimetrul localităţii-mamă, musai în clădiri etajate – aşa scria la lege, în intenţia ocrotirii terenului agricol (care, în bună parte din respectivele zone acum abandonate, zace nelucrat…). Numai că nu s-a construit niciodată și nicăieri vreun bloc cu astfel de destinaţie! Chiar de ar fi existat asemenea dispoziții ceaușiste demolatoare, nu se putea pune căruța înaintea cailor – dărâmai satul, și cu  locuitorii, ce făceai? Îi lăsai în drum? În al doilea rând, culmea, de fapt, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea doar că „în satele mici şi dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populaţiei către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine.

Și iată că multe dintre satele aflate pe lista celor „condamnate” atunci, au răposat acum făr-de nici un buldozer, taman „de moarte bună”, conform predicțiilor de odinioară! 128 de așezări rurale sunt total părăsite și nu mai au vreun locuitor, taman din acelea pe care la le regăsim în genul de liste denunțat de Iulia Vlad. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, reţea de apă şi canalizare.” Evident, vorbe ce rimau cu „orizontul luminos” răs-promis românilor. Utopii ceauşiste. (Un singur lucru mă pune, totuşi, pe gânduri: gazetarul belgian Selys priveşte  exigenţele presei europene vizavi de intenţiile sistematizării ceauşiste dintr-un unghi insolit şi chiar incomod: „o asemenea civilizaţie fusese distrusă de mult în occident, în vreme ce României i se cerea să rămână doar o imensă zonă etnografică.)

Dar care o mai fi situaţia astăzi? Nu s-au construit, atunci, în ruralul românesc noi obiective social-culturale, dar ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care... mai erau? Câte au dispărut dărâmate de nepăsarea politicienilor vremurilor noi? Cât despre buldozer: a tras din greu nu înainte, ci mai ales după revoluție, când a pus la pământ floarea industriei românești. Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”.

Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradiţiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereţi!