Mircea Radu IACOBAN

Azi toate s-au scumpit – iată că a venit și vremea hârtiei, al cărui preț a explodat din senin, crescând cu 50-70%. Înainte de 1989, România exporta hârtie în USA, Belgia, Germania, Austria, Turcia, Japonia, Liban, Irak, Iran ș.a.; acum, cu producție națională zero, se încearcă fără prea mari șanse de succes importuri de urgență din Rusia. Stocul tipografiilor noastre e-n curs de epuizare, marile imprimerii mai au hârtie pentru două-trei săptămâni, așa că s-a apelat la rezerva de stat. Ceea ce n-are cum să rezolve criza, poate doar să amâne un final sumbru: toate publicațiile și toate editurile vor fi nevoite să reducă masiv tirajele, numărul de titluri și de pagini, în special la producția de carte, să micșoreze și să înghesuie corpul de literă, să mărească oglinda paginii, să crească prețurile de vânzare, ziarele și revistele să treacă pe net (de unde întoarcere nu prea s-a văzut) și așa mai departe. Cultura românilor, oricum asediată din toate părțile, primește încă o grea și neașteptată lovitură. La vremea lor, strămoșii au înțeles cum nu se poate mai bine însemnătatea producției autohtone de hârtie: nici nu se stinseseră ecourile tunurilor de la Plevna și I.C. Brătianu, în 1878, a decis înființarea fabricii de la Letea, văzută drept unul dintre pașii importanți în consolidarea independenței țării. L-au susținut Kogălniceanu, Hasdeu, Xenopol, s-a organizat o subscripție națională, un senator a fost pus în fruntea fabricii și, în 1885, se îndestula țara cu hârtie produsă industrial. Iorga a avut numai cuvinte de laudă pentru fabrica Letea, iar Zaharia Stancu scria: „Fără Letea și fără activitatea ei neobosită, greu se poate închipui mișcare socială, politică, artistică și literară a poporului nostru.” Întreprinderea ultra-dotată ocupa o suprafață de 40 de hectare, avea Casă de pensii proprie, își construise în București o reprezentanță monument de arhitectură, producea toată hârtia de ziar a țării, alături de alte 200 de sortimente, inclusiv hârtia pentru bancnote. După retehnologizarea cvasi-totală începută în anii ʹ60, Letea dispunea de utilaje dintre cele mai moderne și mai spectaculoase, între care enorma „mașină 11”, înaltă cât o casă cu trei etaje (mai avea doar trei surate asemănătoare în toată lumea!). Lucrând la Editura ieșeană, firește, am avut statornice legături cu Letea, deoarece cărțile „Junimii”, în tiraje totale de milioane de exemplare, au fost tipărite pe hârtie fabricată la Bacău, de unde se puteau obține și sortimente „extra” (hârtie slab colorată, filigranată, de gramaje mai puțin obișnuite, pe care am imprimat, de pildă, cărțile lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu). Letea impresiona: mașini imense, cu tehnologie modernă, multe aduse din import, peste 500 de angajați, productivitatea onorabilă pentru vremea aceea, calitatea produsului finit de invidiat. La un moment dat, fabrica a trebuit să-și schimbe în bună parte procesul de producție, renunțând la lemnul adus cu plutele din Țara Dornelor până-n „portul” întreprinderii, spre a trece pe alte materii prime, în special maculatură. A făcut-o  din mers, și, după 1989, părea că nimic n-o poate clinti din poziția de lider pe sectorul ei de piață. Drept pentru care a fost cu grăbire… privatizată. Cine credeți că a cumpărat-o? Vestitul primar al Bacăului, Sechelariu, implicat în „cooperativa” fotbalului românesc și partenerul de poker al lui Becali. După decesul patronului, în 2013, au preluat-o moștenitorii, care au desăvârșit uciderea uneia dintre cele mai vechi fabrici românești (ar avea, acum, 143 de ani!), a cărei absență din peisajul industrial contemporan începe să devină de-a dreptul dramatică. Letea își cedase de acum locul de frunte deținut în industria de hârtie a sud-estului european în favoarea fabricii slovene de la Vipap Videm, de unde și noi importam hârtia de ziar până mai ieri. Și fabrica slovenă, mult mai tinerică (1939) decât Letea a fost vândută, numai că a avut șansa să o cumpere Ministerul de finanțe; așa a scăpat cu viață (acum, finanțiștii sloveni se pregătesc să-i valorifice acțiunile). Încă o lecție: ce la alții se poate, la noi nu-i cu putință! De câte ori am prilejul, mai trec pe la Letea, amintindu-mi de vizitele pe care le făceam odată, împreună cu inimosul Ilie Baran, directorul tipografiei din Bacău. Ruine peste tot, haite de câini hoinari, dar și clădiri zdravene, care, încă dotate cu toate utilitățile, beneficiind de calea ferată particulară a fostei fabrici, de stația electrică de transformare, de stația de gaz metan, de autostrada A7 și de vecinătatea aeroportului, ar putea lesne găzdui alte felurite activități industriale. Practic, chiar și enorma mașină 11 ar putea fi re-pornită, da-i greu de crezut, câtă vreme totu-i mort și încâlcit în lințoliul de hârtii al insolvenței, cele 40 de hectare au fost în bună măsură parcelate și vândute la creditori, vechile datorii au crescut nemăsurat din dobânzi și felurite procese încă-s pe rol. Lichidatorul judiciar este acum mai marele peste amintirea fabricii Letea. Probabil, și aici se va construi un cartier rezidențial. Ce le trebuie românilor industrie? Și, la urma urmei, prețuirea hârtiei nu-i un semn al bătrâneții spiritului? Doar curând ne vom muta viețile pe net. Cu sentimente cu tot.