Mircea Radu IACOBAN

Ca populație, întreg Liechtensteinul este un pic mai mare decât Rădăuții sau Fălticenii și mult mai mic decât Bârladul ori Slobozia. În fotbalul european contează cam cât ar însemna la noi Sănătatea Dorohoi. N-are nici măcar campionat intern (este singura membră UEFA fără competiție națională!), cu doar patru jucători profesioniști în echipa reprezentativă și cu restul luându-și învoiri de la patron (recuperări ulterioare) și zile de concediu ca să vină la convocare și la meci. Naționala regatului cu 36.000 de suflete e-un soi de apostrof uitat într-o chiuitură căreia nu-i pasă de mofturile ortografiei!

Lotul este alcătuit majoritar din fotbaliști care joacă în liga a patra (!) și a șasea (!!) din Elveția! Iaca de cine am ajuns să ne temem – și nu degeaba, fiindcă la Vaduz n-am învins ușor o echipă pe care nemții o spulberaseră cu 9-0. Situația fotbalului românesc, care a ratat penibil cea de a șasea participare la un Campionat mondial, este bine cunoscută: în numai 13 luni, am ratat barajul la Euro, am ratat Liga Națiunilor, la Olimpiadă ne-am poticnit într-o grupă mai mult decât accesibilă, am ratat și barajul pentru CM. Adică, tot ce era de ratat, n-am uitat nimic! În clasamentul pe națiuni, România a căzut de pe locul 16 pe 25, înaintea noastră aflându-se echipe precum Cipru, Bulgaria, Israel, Scoția. Iar jinduitul baraj de data asta ar fi fost de coșmar; pe undeva, poate-i mai bine că am stins lumina și am tras ușa mai devreme – cu atât mai mult cu cât niciodată nu ne-am calificat după baraje (ne-au eliminat Slovenia în 2002 și Grecia în 2014).

Și cum, în România, toată lumea se pricepe la fotbal și la agricultură, iaca, îmi dau și eu părerea. Prima opinie… piezișă: prea orgolios, cu școlire de doi bani la Chișinău, cu sau fără bacalaureat, Rădoi nu-i marele vinovat. Ideea fotbalului ofensiv n-ar fi de lepădat, doar că n-o poți pune în practică trimițând în teren un dulap ca Alibec, de scândura căruia ricoșează toate mingile, ori looseri precum Pușcaș, Ghiță, Toșca ș.a. Erorile în alcătuirea Naționalei (auzi, Mitriță!) sunt perfect explicabile când n-ai de unde alege: fotbalul românesc nu poate oferi mai mult, și chiar recurgând la naturalizări n-am izbutit mare lucru. Altceva i-aș reproșa lui Rădoi: faptul că i-a trecut prin cap, taman în preajma meciului jalnic cu Islanda, să pretindă Federației dublarea salariului. El neagă, și aș vrea să-l cred, dar nu iese fum până nu faci foc („dacă ceream o dublare a salariului, cred că era posibil ca Federația să intre în faliment” și, oricum, „dacă ar fi reușit să-mi dubleze salariul, acesta nu s-ar fi apropiat nici la jumătatea ofertelor pe care le-am avut”). Se vede de la o poștă că o astfel de solicitare i-a trecut prin cap și nu-i mare mirare, fiindcă în fotbalul lumii oxigenarea vitală o asigură banul: nu-l mai ai, se risipește trupa și moare performanța (cazul Barcelonei), însă a emite noi pretenții financiare când (iertare pentru exprimarea prea brutală) scroafa-i moartă-n coteț, parcă-i mult prea mult!

Am avut cândva mari fotbaliști și mari antrenori. Nu mai avem. Unele cauze sunt, ca să zic așa, naturale: generațiile de azi nu mai repetă trăirile generației mele, cu Dobrin în frunte, care, cum avea un răgaz, își dădea sufletul pe maidane driblând pe descălțatelea cu mingea de cârpă. Am mai scris asta: prin 1950, doar la Ițcani, pe atunci comună, activau alături de cele trei echipe de pitici cu statut oficial sumedenie de alte încropiri ale străzii ori cartierului, care-și trimiteau provocări scrise cu creioane colorate, organizau meciuri pe toloacă, ba mai adunau și ceva public de prin vecinătăți. De când n-ați mai văzut, în deschiderea vreunei partide divizionare, un meci al puștimii? Altă condiție fizică și altă aplicație pentru sport avea sussemnatul și ai săi, care parcurgeau zilnic, pe jos, iarnă, vară, cei patru kilometri până la școala din Suceava și-napoi, alta are junele dolofan depus astăzi cu mașina la poarta gimnaziului!

Centrele de copii, câte și cum mai funcționează, s-ar cuveni să perfecționeze deprinderi, nu să inventeze fotbaliști; dispărând așa-numita „bază de masă”, de unde să-și tragă sevele catalizatoare fotbalul național? Mai degrabă să căutăm în diaspora, de unde s-au ridicat tineri ce puteau fi legitimați în România, dar au ajuns să joace în reprezentativele Australiei, Canadei, Germaniei, Israelului, Suediei, Moldovei! Și dacă, totuși, la noi se mai ivește câte un talent, unde să-ncapă, câtă vreme în cele 16 echipe românești joacă 160 de străini? Astea ar fi câteva dintre problemele majore care macină la rădăcină fotbalul nostru. Dar cea mai mare și mai gravă o reprezintă Federația în sine, în frunte cu prezidentul ei ales prin șmecherii „democratice” și manevre mafiote (arestarea lui Popescu). Fiind prea multe de spus, lăsăm pe altădată.