Mircea Radu IACOBAN

De ani de zile, un drumeț mai puțin obișnuit călărește aproape săptămânal Prutul, pendulând între Moldova noastră și Moldova cealaltă. Probabil, și grănicerii noștri, și cei de la Sculeni, la început îl vor fi luat la ochi, mirându-i prea desele treceri  ale „râului blestemat”. Până la urmă, văzând că-n mașinuța lui roșie nu duce nici țigări netimbrate, nici droguri, nici pastile rusești antivirale, nici bomboane de la „Bucuria”, nici șampanie de Cricova, ci, uimire, doar neproductive teancuri de reviste și cărți, l-au scos definitiv de pe lista suspecților, astfel că Ștefan Susai trece când și cum vrea Prutul, împiedicându-l doar, rar, inflamarea restricțiilor pandemice. Are și un document ce-i atestă calitatea de doctorand la Chișinău, așa  că printre puținii și obișnuiții navetiști Iași-Ungheni, mai ales băbuțe care vând prune uscate, halva, scrumbie afumată (de fapt, hering re-botezat) și dulcețuri în piața Nicolina, a fost inclus din oficiu și un filolog. Din când în când, Susai, vorbitor și de rusă, mai trage câte-o raită pe la Moscova, spre a-și vizita prietenul aproape nonagenar, Ion Druță (care-și îndură apostolatul moldav în capitala Rusiei), pentru a da câte o raită prin librării și pentru a revedea, la Novodevicie, mormintele lui Cehov, Gogol, Esenin. O fi un rusofil? La urma urmei, de ce nu? Prețuiește cultura rusă – doar asta n-o fi o vină! Suntem constant și programatic îndemnați să vedem în negru tot ce vine de la răsărit, uitând că, prin veac, o bună parte din marea literatură a lumii poartă semnături rusești. Putin e una, Tolstoi, alta, valorile culturii autentice n-au nici un temei să salute cu mâna la chipiu trecătoarele politici lumești… Dar cel mai ades Susai colindă Basarabia, ajungând până-n Găgăuzia, la un pas de Ucraina. A copilărit într-un sat tăiat în două de Prut („parcă îmi revăd viața curgând odată cu apa”) bunicul lui „credea și-n Lenin, dar și-n Mântuitor”, și precum Grigore Vieru, la Pererâta, visa să treacă râul, așa și Susai, auzind peste apă vorba românească, visa să ajungă „dincolo”… Abia după 1989 a putut să colinde hai-hui Basarabia („imperiile dispar, granițele rămân”), însoțit de credinciosul său aparat foto, în căutarea satelor muribunde și a caselor părăsite, rămase pustii, dar cu fotografiile de familie încă pe pereți, ori pur și simplu lăsate în voia vântului. („Cineva, cu bocancii  plini de noroi, îmi arată o fotografie căzută pe podea: «Uite baba asta din poză…a ei a fost casa». Am șters poza de glod și am lăsat-o pe pervaz”). Fotografiile îngălbenite sunt adevărate colecții de fantome ale celor care, în încăperile acum abandonate, s-au născut, au iubit, s-au bucurat, au sperat, au suferit și au murit fără să-și închipuie că vreodată sfânta casă părintească ar putea ajunge pustie și cu ușile-n vânt. („Pe la sfârșitul lui octombrie poți număra câte case mai sunt locuite în fiecare sat de pe Prut. Stai și privești fumul care iese și numeri casele locuite”). Satul basarabean, tot mai abandonat, se stinge mult mai repede decât cel din România: „Așa cum pică o literă de pe firmele vechi și ruginite ale magazinelor sătești, așa este căzut satul… În timpul războiului se făceau liste cu cei care trebuiau evacuați primii când se apropia frontul. Acum, eu fac liste cu cei care încă mai sunt în sate și caut să aflu poveștile lor”. Susai încearcă să salveze ceea  ce se mai poate salva – barem amintirile. Face și adevărate investigații sociologice, căutând, peste decenii, vedetele satului fotografiate în tinerețe pentru panoul fruntașelor în muncă și aflându-le la senectute cu chef de vorbă și împăcate cu destinul. În Găgăuzia, o-ntreabă pe fata din Etulia pozată alături de statuia lui Marx cine a fost Marx: „Ăăăăă…ooo, îîî”… Pretutindeni, caută „sufletul caselor”, fotografiază, editează albume, organizează expoziții etnografice, publică pagini întregi în revistele culturale, atestând și certe virtuți scriitoricești. Iată-l, „supraviețuitor al satului”,  navigând în preajma poeziei: „Cafeaua are gustul apei de Prut. Pe pachet scrie că e BIO. Zațul e mâlos ca fundul râului. Ceșcuța rămâne murdară ca o găleată cu care scoți apa dintr-o fântână părăsită. O fi BIO. Poate că așa trebuie să fie. E greu pentru un țăran să bea cafea. Limba și cerul gurii îi sunt obișnuite cu gustul dulce-acrișor al vinului roșu. Cafeaua este amară ca istoria satelor de peste Prut. Ca și destinul oamenilor. S-ar cere un sărut dulce după cafea. Dar și fetele din sat beau cafea. Și totul rămâne amar. Ca apa de la Prut și cafeaua BIO.” Interesant personaj acest duh al Prutului, Ștefan Susai!