Mircea Radu IACOBAN

„Sus Tudorache, jos Tudorache!” se intitula o piesă jucată cândva la Teatrul „Odeon” în care se deplângea nestatornicia concetățenilor noștri dispuși azi să-i ridice statuie numitului Tudorache și mâine să-l scuipe-n față. Vânzoleala politică românească din ultimele luni a readus acut tema în actualitate. La temelia schimbărilor brutale de atitudine, tot mai vizibile și mai discutabile etic, s-ar afla în primul rând cameleonismul cinic, și apoi dezamăgirile și deziluziile: am crezut în cutare, l-am votat cu amândouă mâinile, iar el… De! Iluzii în postata politicii dâmbovițene, unde totu-i pe tarabă, la vânzare, pot să-și facă doar naivii și exaltații.

După întâlnirea lui Iohannis cu Metsola, vicepreședinta Parlamentului European, blogurile par a fi explodat: o unanimitate contestatară îl copleșește pe Klaus Werner – și aici e aici! – e venită din toate direcțiile. Atât din dreapta, cât și din stânga! O postare rezumativă: „Acest om este cea mai mare dezamăgire pentru poporul român, doamnă Metsola. El este de partea greșită în acest moment. Nu are nici o legătură cu statul european de drept și cu valorile anticorupție.” Reproș prea brutal poate, și cu atât mai dureros cu cât vine din partea unui votant: „Dezamăgire enormă acest președinte, el a reușit să mintă pe fiecare cetățean român. Am stat la o coadă uriașă în 2014 în fața ambasadei României la Bruxelles pentru a-l vota împotriva candidatului socialist, dar el a dovedit tuturor că este doar un președinte fals.”

În ce mă privește, nu aprob, nu contest, blogul este liber să găzduiască varii opinii, mă interesează doar cât de mare poate fi, la noi, ecartul dintre iluzie și  deziluzie. Parcă n-aș crede că-n România au putut exista 6.500.000 de votanți naivi și ușor de dus de nas, câți a adunat Iohannis; mai degrabă aș zice că-i vorba despre un dat istoricește atestat și validat: grava superficialitate în evaluarea pre și post electorală a liderilor. Predomină aspectele exterioare, efectele de tiribombă, hazardul împrejurărilor, autosuficiența, mâna de ajutor pe care ți-o dă involuntar adversarul, impresiile de moment, gargara adepților, îmbrobodeala mașinii propagandistice, indiferența nevotanților, lucrătura serviciilor, lipsa de cultură a democrației, impulsurile din străinătate ș.m.a.

Nu-i poți pune candidatului detectorul de minciuni, și cu atât mai puțin președintelui! Așa că resemnează-te, popor: asta ai votat, asta ai!

Păstrând cu decența cuvenită proporțiile, să observăm că istoria a înregistrat păcăleli la scară mult mai mare, unele chiar sinistre: Hitler, Stalin, Mussolini & comp. Zeci, dacă nu chiar sute de cărţi au fost consacrate desluşirii fenomenului social-uman ce poartă în istorie numele damnat „Stalin”, și tot în categoria marilor enigme rămâne a fi încadrat, în pofida deschiderii (mai) tuturor arhivelor şi a liberalizării accesului la documentele păstrate până la Gorbaciov sub lacăt. Literatura istorică relativ recentă aduce noi dezvăluiri privind vârfuri ale intelectualităţii europene incredibil de uşor înşelate de propaganda stalinistă şi de Iosif Vissarionovici în persoană. La Moscova, Henri Barbusse declară public: „e bine că soarta dvs. se află în mâinile acestui om” (Stalin, evident). Solicitaţi să intervină în favoarea lui Troţki, Bernard Shaw şi Romain Rolland refuză. La aceeaşi rugăminte, Theodor Dreiser răspunde cinic: „victoria Rusiei e mai importantă decât orice”.

Feuchtwanger, invitat la Moscova, şi-a modificat ascultător articolele în sensul celor cerute de gazde şi, asistând la procesele lui Zinoviev şi Kamenev, scrie, negru pe alb: „văzându-i şi ascultându-i, toate îndoielile mele au dispărut precum sarea în apă”. La fel au scris Herbert Wells, Bernard Shaw, Emil Ludwig, şi ei invitaţi să asiste la mascaradele judiciare.

La înmormântarea lui Gorki (se zice că otrăvit din ordinul lui Stalin) a cuvântat André Gide: „Uniunea Sovietică a aprins, pe noul cer, noi stele!” Cu acelaşi prilej, în aceeaşi termeni, va vorbi Aragon. Şeful Clubului Scriitorilor Europeni, englezul H. Wells, a declarat că „toţi capitaliştii ar trebui să înveţe de la URSS!”. Iată cum îl vede marele Bernard Shaw pe Stalin: „un om cu inimă curată, un om drept şi cinstit”…

De unde se observă că, alături de proști în toată regula și de prostiți (categorii distincte, legate, totuși, ombilical), de analfabeți funcționali ori de exaltați, și-n pofida strădaniei alegătorilor rămași cu capetele pe umeri, naivii și neștiutorii influențează decisiv soarta mai tuturor campaniilor electorale de pe mapamond, consolidându-le apoi rezultatele… În ce ne privește, reproșurile se cuvin întoarse către noi înșine: asta am votat, asta avem. Să ne fie de bine!