Mircea Radu IACOBAN

„Am avut nenorocul să trăiesc în comunism și norocul să asist la căderea lui (…) Nu îmi voi lua un rol de judecător al Tribunalului Democratic al Poporului, mai degrabă voi fi un funcționar al Notariatului pentru Aducere Aminte” – astfel sună „scurta lămurire” ce deschide cartea „Fake news în epoca de aur” pe care aș vedea-o recomandată barem în bibliografia liceenilor, dacă nu și inclusă printre sursele obligatorii de parcurs de către cei ce aspiră la accederea în lumea gazetăriei sau a literaturii. O semnează cu tristă veselie, la Editura „Polirom”, Ioan T. Morar, fost component al trupei „Divertis”, redactor la revistele studențești de odinioară, consul general al României la Marsilia, autor de cărți premiate și răs-traduse, fondator al „Academiei Cațavencu”, azi viețuitor al așezării provensale La Ciotat. Ideea înființării unui „Notariat pentru Aducere Aminte” nu-i doar o floricică gazetărească așezată în pagină de un condeier ce poate fi suspectat și de pusee nostalgice bine și selectiv temperate („Ce tineri eram!”), cât mai degrabă o trimitere subînțeleasă la dictonul „lumea nu începe și nu se termină cu noi”, însoțită de invitația re-parcurgerii, într-altă cheie, a filelor unei istorii care, din păcate, nu prea pare a interesa generația facebook-ului. Așa cum este interpretată în viziunea lui I.T. Morar, mult slăvita „Epocă de aur” a fost în toate cele o enormă farsă, despre care s-ar putea, azi, râde cu gura până la urechi, dacă n-ar fi frânt destine și oropsit un popor. Drept pentru care, adesea, zâmbetul primește implicit corecția dictată de rigoarea bunului simț. Dar farsa rămâne farsă: fie că scrie despre drepturile omului, planurile cincinale, publicitatea falsă, nechezol, Moș Gerilă, „Viitorul” Scornicești, cenzură și iar cenzură, „eroul între eroi”, Valentin, Zoia, „fotoșopul de partid”, „Leana academiciana”, Decretul 408, editoriale, mânia proletară, „tiligramele” ș.a.m.d., autorul observă pretutindeni butaforia, sforile ce mânuiesc marionete, enorma investiție de minciună prezentă în toate cele, dimpreună cu versatilitatea și labilitatea unor caractere urmărite și-n devenirea lor post-revoluționară. Între spectaculos și incredibil se situează capitolul în care I.T. Morar dezvăluie uimitoarea sa productivitate în fake-literatură: a inventat, în vremea în care literatura universală circula, la noi, trudnic și poticnit, iar internetul încă nu exista, sumedenie de autori inexistenți, sau a atribuit unor scriitori străini cu faimă consolidată versuri de dânsul inventate – așa l-a făcut poet, adormind cenzura, până și pe… boxerul Cassius Clay! Cum urmăream traducerile din alte literaturi, mă tem că, în vremea aceea, m-am numărat printre păcăliți, luând de bune semnăturile lui Jaques Prévert, Pablo Neruda, Bertolt Brecht ș.m.a. așezate dedesubtul creațiilor născocite de I.T. Morar! Care, în paranteză fie spus, nu numai că erau credibile și stilistic, și ca tipar poetic, dar n-aș zice că știrbeau cumva prestigiul poeților cu pricina! Pe mulți dintre eroii cărții i-am bine-cunoscut, și m-am aflat adeseori în situații similare cu cele evocate în carte, așa că aș putea veni cu amănunte noi. Cum ar fi: aflu, din cartea lui I.T. Morar, că la Casa Scânteii funcționa un atelier special de retușat pozele Ceaușeștilor, unde mereu apăreau „probleme” cu.. picioarele coanei Leana: „Așa că exista în atelier o cutie cu picioarele ei decupate în mai multe exemplare, cu mai multe perechi de pantofi, care se lipeau atunci când era cazul, pentru ca tovarășa să arate bine și cu picioarele apropiate, ca o doamnă distinsă.” Iată că am găsit explicația pentru cele ce mi s-au întâmplat, la Editura „Junimea”. Imediat după cutremurul din 1977, freneticul Aristide Buhoiu s-a angajat să alcătuiască în 48 de ore o carte bogat ilustrată cuprinzând zeci de mărturii ale unor cunoscuți bucureșteni urgisiți de cutremur. A izbutit! În Editură am lucrat zi și noapte pentru redactare și tehnoredactare, astfel că, la doar o săptămână după cutremur, am dus cartea la Combinatul poligrafica Casa Scânteii. După care… liniște adâncă zile-n șir. Pe copertă se afla, firește, cuplul prezidențial dând indicații dintre ruine. Am primit un telefon urgent la Iași: „schimbați fotografia!”, dar fără alte detalii. Pe atunci nu existau trimiterile electronice, așa că am urcat în tren un redactor cu cinci-șase alte poze, urmând să fie avizate de nu știu cine. După alte câteva zile, un nou telefon: „schimbați poza…” Am aflat că „savanta” ar fi exclamat, la vederea coperții, „uite cum zice ăsta că țin eu picioarele!” Altă amânare, alt trimis la București cu un set de alte fotografii și… până la urmă, cartea „Secunde tragice, zile eroice” a apărut. Nu după zece zile, cum s-ar fi cuvenit, ci după trei săptămâni (oricum, la lansarea de la librăria de pe Magheru, coada a dat de două ori colțul!). După ce am citit opul lui Morar, am căutat un exemplar din „Secunde tragice” și abia acum, uitându-mă atent, am observat că pe copertă nu apar picioarele… trimise de noi de la Iași, ci o altă pereche, cu botine ce nu le știam! Aș avea ceva completări și la capitolul „Leana, academician și diplome false”, transcriind cele ce mi le-a istorisit conducătorul de doctorat acad. Cristofor Simionescu, dar iată că s-a isprăvit spațiul rubricii. Poate, cu alt prilej.