Mircea Radu IACOBAN

Vine vremea când ești tentat să-ncerci bilanțuri, stăruind mai ales asupra începuturilor și finalurilor. Mai toate în care am fost implicat au același tratament scenografic: scrumiere pline („Tutunul ucide!”), coşul de hârtii dând pe delături, manuscrise risipite în preajma mașinii de scris, apoi, a computerului, telefoane zbârnâind, corespondenţa strecurată pe sub uşă... Dac-o luăm cronologic, s-ar cuveni să amintesc întâi de Radio Iaşi. În 1958, postul emitea... jumătate de oră pe zi, răstimp în care erau înghesuite tot soiul de emisiuni agrare, industriale, culturale, başca muzică la cerere! Logistica era sublimă: pe teren, înregistram interviurile cu magnetofonul „portabil” Philipps junior ce cântărea câteva kilograme, iar deplasările le făceam cu o motocicletă IJ cu ataş. Sistemul energetic naţional nu exista, aşa că fiecare târg îşi avea uzina lui electrică, din care izvorau herzi aleatorii şi voltaje prubuluite din ochi. Copierea înregistrării, la sediu, furniza surprize de genul transformării tenorului în bas şi invers! Pentru deplasările la Bucureşti, unde funcţiona redacţia-mamă, TAROM-ul ne oferea deliciile voiajului cu amărâtele bimotoare LI-2 (roată fixă în coadă) ce aterizau hurducăit pe imaşul cu mușuroaie de cârtiță de lângă iazul Chiriţa... Al doilea început: revista „Cronica”. Acum, în 2021, poţi lesne înfiinţa cinci săptămânale pe zi; atunci, în 1966, a fost un adevărat miracol. În felul ei, revista, devenită real ferment cultural ieșean, şi-a făcut datoria: publica poezii sforăitoare în pagina întâia, spre a găzdui, în cuprins, texte semnate Noica, Eliade, Marino ş.m.a. După 1989, încet-încet, publicația s-a stins, ca atâtea altele la noi. Al treilea: Editura „Junimea”. În oraşul în care se tipărea carte încă din 1643, firul activităţii editoriale fusese brutal întrerupt în 1944, spre a fi trudnic reînnodat abia după un sfert de veac, în 1969. Nu prea ştiam cum se construieşte un program editorial, nici şmecheriile prin care mai puteau fi strecurate titluri incomode, nu ştiam mai nimic despre tehnica tiparului de carte. Toate s-au deprins din mers şi, cu o garnitură redacţională foarte tânără, „Junimea” a izbutit să se impună, atrăgând autori prestigioşi de pretutindeni şi debutându-i pe cei mai mulţi dintre scriitori moldoveni ai generaţiei ’60. A tipărit cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean (Grigore Vieru), a debutat ori re-debutat autori „incomozi”, cu acces la tipar restricționat, a colaborat fructuos cu scriitori de talia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, a trimis în librării şi opuri mediocre, dar şi, în milioane de exemplare, cărţi importante pentru cultura naţională, la loc de frunte situându-se Colecția „Eminesciana”. Al patrulea început: Teatrul din Suceava. În ton cu epoca (erau interzise construcţiile social-culturale) au fost aflate româneştile soluţii ocolitoare, aşa că... s-a dat foc (vorba vine – era o lumânare fumigenă amplasată în pod) vechii săli Dom Polski şi s-a construit din temelii un teatru nou. Ca să-l slujească, a fost adusă o întreagă promoţie a IATC Bucureşti. Când Teatrul sucevean (funcţionând ca secţie a Naţionalului ieşean) începuse să se afirme, a venit decembrie 1989 şi, de neînţeles, revoluţia, în loc să ocrotească şi să potenţeze tânăra scenă, a... desfiinţat-o! Sunt convins că, dacă forurile locale de atunci îşi propuneau, Teatrul sucevean ar fi continuat nestingherit, într-o formulă autonomă de „matricea” ieșeană. Al cincilea început: înființarea Studioului Teatrului Național și a revistei „Arlechin”. Al șaselea (falimentar): directoratul cotidianului „Realitatea”: au trecut alegerile locale, n-a ieșit cine trebuie, gazeta nu-și mai avea rostul și… s-au tras obloanele! Al şaptelea (tot falimentar): ediţia de Chişinău a ziarului româno-american „Universul”. Al optulea: editura „Doris” și „FF PRES” la București. Al nouălea, de astă dată împlinit: clădirea (fără aprobări şi fonduri) Casei Scriitorilor din Iaşi (în acte, figura ca „Atelier de ţesut covoare al Cooperativei „Mioriţa”). A rămas până astăzi singurul edificiu cu destinație scriitoricească construit în România. Cel de al zecelea început s-a numit „Cronica artelor române” și apărea ca supliment cultural al cotidianului bucureștean „Cronica Română”. N-a fost pe gustul (și după cheful) patronului (un bizar „dezvoltator” ieșean), așa că a răposat după doar trei numere. Al unsprezecelea: revista „Cronica veche” (2012), o intenție generoasă a unui grup de condeieri (în care am fost, la început, cel mult vioara a doua) de continuare, într-o altă vârstă, a pionieratului „Cronicii” din 1966. Mai bine de cinci ani, realizată exclusiv prin voluntariat redacțional și subnutrită cu sponsorizări aleatorii, obținute rar și trudnic, „Cronica veche” a rezistat cât și cum a putut, militând pentru echilibru, obiectivitate și neînregimentare. Acum, la senectute, de mi s-ar propune proiectul resuscitării uneia dintre cele unsprezece inițiative enumerate mai sus, aș alege, fără șovăire, „Cronica”. Desigur, dacă mi-ar da cineva înapoi și anii cu pricina…