Mircea Radu IACOBAN

Știu că nu-i deloc gazetărește să scrii despre o carte când țara fierbe, erou al timpurilor noi s-a înscăunat supermanul peltic Cîțu și energiile nației, cu ardoare și-n eternă alertă, cearcă înfrigurate să dezlege enigma nominalizării primului ministru – de parcă nou venitul (sau, mai știi, că ne aflăm în plin absurd, tot vechiul...) ne va izbăvi de Covid, datorii, facturi, sărăcie, subdezvoltare, statut colonial, demagogie, pensii amărâte și pensii nesimțite, poltronerie, hoție, abuz, minciună și toate celelalte mizerii cu care ne-a blagoslovit anul de grație 2021. Nici vorbă: în actuala construcție statală, nimic nu se poate schimba fundamental! Chiar de aceea, sătul până peste cap de politicale, îmi îngădui un scurt popas în lumea cărților, care, arar, mai poate oferi un strop de bucurie sinceră și neînregimentată. Replica mustrătoare „țara arde și baba se piaptănă” nu-i decât parțial valabilă, fiindcă România a ajuns de mult aproape de stadiul scrum și de ars, mai ard unul după altul... spitalele. Ori de câte ori am în mână un nou op al universitarului băcăoan Constantin Călin presimt că voi primi un strop de încredere nu în virtuțile politicii balcanice, ci în temeiurile esențiale ale devenirii noastre. Călin scrie echilibrat, cu drag de români și românitate, cumpătat și fără patimă, emite cu umor reținut aprecieri în virtutea îndelungii experiențe de viață ce-i îngăduie o privire inteligentă și competentă, denunțând viermuiala intereselor personale și de grup. Țara a ajuns precum o crisalidă din care fluturele și-a luat zborul și, văzută din orașul posomorâtului Bacovia, invită la rememorări comparative, pe care autorul le denumește încă din titlu „Pretexte pentru recapitulări”. Care „recapitulări” înmănunchiază articole mai vechi publicate în presa vremii, altele nepublicate (refuzate de gazetele de atunci), conferințe și capitole de curs rămase, poate în memoria studenților (excepțional eseul intitulat „Despre bătrânețe”!), sinteze percutante neacceptate în diverse simpozioane, mai toate interesând sfera culturii (Arghezi, Bacovia, Caragiale, Perpessicius, Sadoveanu, Cantemir, cronicarii, Iorga ș.m.a.). Autorul parcurge cu amar umor perioada proletcultistă (ironizând „protocronisme” involuntare de talia „Se vor pleca de roadă lămâii foșnitori / La poli, unde gheața mai dăinuie stăpână” – n-o fi o predicție românească privitoare la încălzirea globală?), insistând mai mult asupra vieții culturale dintr-un oraș de provincie care, prin revista „Ateneu”, a fost începător în diversificarea peisajului publicisticii culturale românești rămasă decenii în șir apanaj suveran al Capitalei. Una dintre puținele amintiri reconfortante dintr-un „altădată” literar cenușiu, starea drepturilor de autor, este comentată comparativ după cum urmează: „Țineam „vitrina literară” a ziarului local. Una dintre cărțile despre care am scris costase 60 de lei. Lectura și scrierea textului critic duraseră, cu întreruperi, o săptămână, timp în care numai cafeaua și țigările depășeau dublul cifirei amintite. Suma primită a tins spre ridicol: 40 de lei (n.m.: chiar mult... față de tarifele în general practicate... unde se mai practică!). Când mi-am arătat surprinderea, contabilul, un evreu bătrân, m-a privit viclean și m-a consolat astfel: «Domnu’, îi iei, nu-i dai!»” Încă o probă că nu se poate trăi din scris – valabilă, cu rare excepții, și-n trecut, și la case mai mari. Camil Petrescu: „Am lucrat la Danton șase luni de zile, cu duminici și sărbători, uneori câte 18 ore pe zi. Am făcut 60.000 de lei datorii în timpul acesta, când ministerul dlui Goldiș și al prietenului Crainic mi-au acordat 10 (zece) mii de lei ajutor pentru tipărirea lui Danton, atâta cât a costat numai scrisul la mașină.” Concluzia lui Const. Călin: „statutul muncii intelectuale pare și mai utopic decât atunci când l-a schițat Camil Petrescu. Scriitorul publică în reviste din datorie față de sine și își subvenționează singur cărțile. Dispărând foamea, a devenit «idealist», deși nu foarte pur. În ciuda acestor fapte, numărul celor ce se dedică scrisului crește, îndeosebi pe seama pensionarilor. Astfel că, pe lângă manifestările autorilor stimabili, se constată o răbufnire de veleitari, cu o productivitate suspectă ce creează impresia de inflație. Absența, la nu puțini dintre ei, a conștiinței literare (și chiar a moralității literare), a dus la apariția a mii de titluri care sunt maculaură și paraliteratură (...) S-a ajuns la o răvășire de subiecte și la o erudiție volburoasă cum nu s-a mai cunoscut niciodată în trecut.” Cartea lui Const. Călin este scrisă spre a fi citită, (nu-i un paradox!), simplitatea și accesibilitatea fiind considerate „o etică”: „simplitatea – de care unii fug pentru că n-o pot realiza – nu înseamnă, precum cred ei, banalitate, ci concizie, claritate, expresivitate și fermitate.” Ceea ce Constantin Călin izbutește, precum în toate cărțile sale, și-n paginile acestui remarcabil nou op.