Mircea Radu IACOBAN

Căutând prin biblioteca mea total nesistematizată (a găsi cartea căutată e-o aventură rar norocoasă!) am dat peste un op pe care, dacă-mi amintesc bine, l-am citit cu vreun deceniu în urmă. Se intitulează „Ceauşescu la putere” și-i  o cercetare apărută la „Humanitas” sub semnătura lui Pierre du Bois, fost, între altele (a murit în 2007) profesor universitar de ştiinţe politice la Lausanne şi la Geneva. Am recitit-o din curiozitate: cei zece ani trecuți de la prima lectură și noua perspectivă oferită de sforăriile politice autohtone ce par să re-valideze procedee și metehne dictatoriale modifică viziunea de atunci asupra rolului personalității politice în destinul României sau legitimează bănuiala că nimic nu-i nou sub soare și, în modalități vag diferite, realități ce le credeam de mult apuse încep să ne plaseze sub zodia dictaturii redivivus? Alegerile mistificate din regimul Ceaușescu, patentate încă din mascarada electorală din 1946, și continuate aidoma vreme de un sfert de veac, se vor deosebi în fond de  „alegerile” ce au înscăunat primarul Sectorului 1 din București? Putem avea vreo certitudine că la celelalte sectoare, dar și la Primăria Capitalei, nu s-a procedat la fel? Băsescu, mai ales în cel de al doilea mandat, a întrunit într-adevăr numărul de voturi oficial anunțat? Ce altceva a demonstrat năstrușnica „erată” a Curții Constituționale decât ingerința brutală și abuzul bunului plac prezidențial? Litera și spiritul Constituției, de care lui Ceaușescu pur și simplu nu-i păsa, or fi acum respectate? Politica de cadre a fostului regim gospodărea altfel „resursele umane” decât se face azi, când apartenența la cutare partid este principalul determinant în accederea atâtor nechemați la însemnate demnități în stat? Securitatea omnipotentă acționa deschis, la față de cortină; azi, „serviciile” o fac din umbră, „mai uman” doar în aparențe. Altfel, cartea lui Du Bois se vrea o anchetă (chiar aşa se sub-intitulează: „anchetă asupra unei ascensiuni politice”) întreprinsă din bibliotecă, dar dublată şi de mărturii recoltate de la supravieţuitori ai ierarhiei ceauşiste. Am mai parcurs astfel de lucrări în care autori străini îşi propun să descifreze mecanisme politice româneşti cu grad de specificitate greu de desluşit, ori măcar de intuit, pentru cercetătorul din afară (M. Almond, C. Durandin, D. Floyd, E. Behr, M.E. Fischer ş.a.); ades am avut senzaţia că nici unul n-a ajuns până la acea intimitate a proceselor capabilă să explice aleatoriul (aparent) al unor decizii, nici să le identifice mobilurile reale. Bun cunoscător al românilor şi României, du Bois izbuteşte să opereze din înăuntrul temei examinate, diagnosticând de multe ori exact. (De altfel, a fost căsătorit cu o româncă, Irina, colaboratoare la revistele de istorie din Bucureşti.) Titulatura unor capitole poate fi relevantă pentru unghiul din care autorul examinează tema, dar și cu rezonanțe în actualitatea românească: „Parfumul schimbării”, „Cuibul de vipere”, „Primus inter pares”, „Necazurile tovarăşilor”, „Eroul naţiunii”. E-o cercetare serioasă, care izbuteşte să limpezească necunoscute ale ascensiunii unui personaj „viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios”, într-un context în care „nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua la infinit dominaţia nomenclaturii”. De reținut o observație esențială din Prefaţă, „nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers” – dar nici nu poate fi trecută cu vederea, zicem noi, nici paranoia președintelui de atunci, pe care Maurer declară că a observat-o… prea târziu. Ceauşescu este înfăţişat ca un maestru al sforăriilor şi combinaţiilor. Mă-ntreb care om politic de ceva suprafaţă, în orice colț al lumii, n-o fi fost! Altfel, o cercetare onestă, ce pune la contribuţie sursele cele mai varii, scrisă cu echilibru şi fără (prea multă) patimă. Una dintre concluzii: ascensiunea lui Ceauşescu ilustrează tarele unui sistem în care „numai cine se târăşte nu se împiedică”. Nu-și păstrează actualitatea?