Mircea Radu IACOBAN

De ce să ne ostenim tăind pâinea? O cumpărăm gata feliată. De ce să ostenim urcând trepte? Avem lifturi și scări rulante… Către sfârșitul veacului XX, maică-mea încă tăia mămăliguța cu ața „de papiotă”. Nu-i chiar așa de depărtată vremea în care știrba legătură cu lumea ne-o îngăduia doar difuzorul Stației de radioficare, postul telefonic la domiciliu era ditamai luxul, asfaltul așijderea, în marile orașe circulau trei-patru mașini particulare, iarna trosneau lemnele în sobă și afuma tavanul lampa de „12 focuri”, iar voiajurile verii abia dacă treceau de Sângeorz Băi...  Rar, dacă nu chiar deloc, ne mai întoarcem gândul către cei cărora le purtăm numele de familie! „Un yankeu la curtea regelui Arthur” s-a receptat ca o pilduitoare şi hazoasă confruntare a moravurilor după un spectaculos salt peste veacuri. Dar un românaş al zilelor noastre, aciuat la curtea lui Ştefan, cum ar arăta? Fără electricitate, mobil, televizor, avion, apă curentă, gazete, thalk-show-uri, NATO, Uniune Europeană, peturi, periuţă de dinţi, duş, facebook, şosete din plastic, automobil, asfalt, Becali, Cîțu, Șoșoacă – şi Doamne ferește, fără pâine feliată? Să ne gândim, barem, la ultimul act al unei domnii de 47 de ani – drumul către cripta de la Putna.Ştefan a fost dus cu carul cu boi de-a lungul a cel puţin două zile și două nopți de iulie torid. Curtenii, călări sau pe jos, în urma carului funerar. Preoţii, în fruntea cortegiului. Săteni îngenunchiați de-o parte și de alta a drumeagului. Ce formidabilă imagine de film, pe cât de realist, pe atât de suprarealist! Un periplu ce părea nesfârşit prin colburile drumeagurilor moldave, cu treceri poticnite prin vadurile Apei Sucevei, cu duhoarea carului cu peşte, anume aşezat printre celelalte, să acopere şi să preia bănuiala c-ar fi vorba de adierea putreziciunii (iulie!) izvorâtă din rana voievodului, cea arsă cu fierul roşu. Îi văd pe strămoşii strămoşilor mei, cu chipurile împietrite de durere adevărată, doborâţi de osteneala drumului şi chinuiţi de beteşugurile dobândite prin războaie, poposind mai întâi la ctitoria lui Ştefan de la Pătrăuţi, apoi la străvechea biserică a Rădăuţilor. Cu capetele plecate, ţăranii îngenunchiaţi de-a lungul drumeagurilor strâng lumânările în pumnii ce ştiu apăsa şi coarnele plugului şi, la nevoie, mânui spada. Se închinau în gând – gândul care încă n-a desluşit până la capăt tâlcul veştii „Ştefan Vodă nu mai este”. Ţara dăinui-va mai departe? Moşia n-or s-o cotropească în veci tătarii, leşii, ungurii, turcii, ruşii? Către sfârșitul veacului XVIII, Moldova avea să fie închinată turcilor, cârmuită de fanarioții greci și ocupată de rușii lui Potemkin! La Putna, în aşteptarea ctitorului, văd forfota tăcută a fetelor care, ani în şir, „au ostoit la acele zaveze”, pregătind acoperământul, îl văd pe stareţ veghind zidirea criptei, pe Daniil Sihastrul bătând mătănii, aud clopotul cel mare din turnul de la poartă… iată-i pe călugări împlântând făclii la rădăcina brazilor ce străjuiesc intrarea mănăstirii, iată sătenii, adunaţi cu zile înainte şi cu izvorul lacrimilor secat, iată boierii şi boiernaşii cu ochii ţintă la străjerul din vârful muncelului de pe care s-a tras cu arcul: el va vesti ivirea cortegiului, când toate clopotele Putnei uni-se-vor în dangăt legănat a jale… La fel îi văd pe ţăranii cu căciulile în mâini, îngenunchiaţi, înşiraţi cu miile de-a lungul căii ferate ce urcă spre Ruginoasa în așteptarea trenului ce aducea în ultima trecere prin astă lume pe domnitorului Cuza… Marea literatură a veacului XXI aproape că a uitat truda și jertfa strămoșilor: teme cu miez istoric mai tentează, rar, pe condeierii începători. Am fost martor uimit la Voroneț, prin anii ’60, când, scos întreg-întreguț dintr-o criptă uitată, marele Vornic al Țării de Sus, Gligorcea, s-a mistuit într-o clipită, cenușa fiindu-i înturnată mormântului cu fărașul. Pana scriitoricească, tot mai nesimțitoare la ceea ce va fi fost, mătură fără să știe amintirea veacurilor de trudă și jertfă, lăsând să zacă în marmura neatinsă chipurile celor cărora le datorăm dăinuirea și ființa națională. Şi mă-ntreb dacă o astfel de sinceră şi durută rupere a tuturor zăgazurilor sufleteşti în înfiriparea a ceea ce astăzi numim ultim omagiu va mai fi vreodată cu putinţă. Dacă, adică, românii vor mai avea la cârma destinelor un om în care să creadă până-n pânzele albe, pe care să-l jelească sincer şi să-i poarte veşnică recunoştinţă. Mă tem că nu: politicalele despletite au năclăit imaginea conducătorului luminat și dăruit, suflet în sufletul neamului său, iar dregătorimea s-a deprins să ia aminte mai întâi la propria-i chivernisire şi abia apoi, dacă, ipotetic, mai rămâne fărâmă de suflet şi bună credinţă, la soarta celor care i-au ales. Cu banii risipiți pe poşeta cutărei blonde s-ar putea repara o şcoală! Nimeni nu se-ntreabă de unde-i are şi cu ce îndreptăţire şi i-a însuşit! Asta-i democraţia: cea mai proastă soluţie, dar alta mai bună încă nu s-a aflat. Drept pentru care nici nu îndrăznesc să sugerez ca, după ce ţopăim la Untold şi desfacem punga cu pâine feliată, să ne întoarcem gândul o clipită şi la cei care au perpetuat fiinţa acestui neam. „La început – spune Tacitus – lenea este urâtă, dar, în cele din urmă, iubită”. Ar fi vorba despre lenea de gândire adâncă, despre lenevirea sentimentelor şi trimiterea temeiurilor în derizoriu.