Mircea Radu IACOBAN

Moment aniversar cu adevărat sărbătoresc: în urmă cu 500 de ani, Neacșu din Câmpulung îi scria pe românește lui Benkner, judele Brașovului, informându-l despre manevrele turcilor sub comanda lui Suleiman Magnificul. Acum jumătate de mileniu! Ce onorantă vârstă are atestarea „limbii vechilor cazanii!” N-aș zice că-i numaidecât actul de naștere al românei scrise: este doar cel mai vechi document identificat al limbii ce-o vorbim, și nu-i deloc imposibil să se descopere și altele, anterioare. Vor mai fi fost, fără îndoială, scrierile rotacizante, poate și cele maramureșene, ori cine știe ce alt mesaj inscripționat va surprinde arhiviștii ieșind la lumină cândva. Iar formulările din Scrisoarea lui Neacșu („cum știi Dumneata”, „I pak” – similar cu arhi-uzitatul „încă o dată” din automatismele verbale ale lui … Cristoiu) sugerează că ne aflăm în fața unei corespondențe constituite în timp, cu un istoric plauzibil. Deci, oricum mai veche decât data ultimei epistole. Adevărată uimire: scrisoarea este deplin lizibilă și azi, în vreme ce documente similare atribuite adolescenței altor limbi (franceza, italiana) nu pot fi descifrate fără ajutorul unui glosar sau priceperea unui paleograf! Cât de limpede putea fi româna încă acum jumătate de mileniu! (Și cât de agresionată este în zilele noastre!) În afara formulelor introductive și de final, preluate din tradiția epistolară slavă, „Scrisoarea” utilizează în proporție covârșitoare (peste 92%) un fond lexical latin, ceea ce contribuie semnificativ la trimiterea în ridicol a unor teorii de peste Prut (evident motivate politic) privind originea și evoluția limbii române. Și aș mai remarca un fapt cu totul relevant: încă la 1521, Neacșu scrie despre „Țara Rumânească”, în vreme ce realitatea circulației etnonimului „român”/„rumân” (alături de familia „românesc”, „România”) este admisă de unii istorici atinși de orbul găinilor abia prin secolul XIX! Epistola ar fi descoperit-o în 1894 arhivistul brașovean Steinner, deși mai multe surse îi atribuie meritele lui Iorga (care, de fapt, i-a semnalat prezența și a studiat-o). Numai că întâietatea situării „Scrisorii lui Neacșu” în cronologia românei scrise a fost multă vreme serios primejduită, născând înfierbântate polemici, azi pe trei sferturi uitate. Nu s-ar crede, dar… par a fi pe cale să revină. În 1921 (dublă aniversare: cu un secol în urmă și la patru veacuri trecute de la trimiterea „Scrisorii lui Neacșu”), preotul Anderco, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia, anunța că în podul „bisericii din deal” de la Ieud a descoperit un manuscris ce ar data din secolul XIV. „Gazeta de Maramureș” de săptămâna asta (28 septembrie 2021) titrează „Codicele de la Ieud, cea mai veche carte religioasă românească” – semn că încă se consideră plauzibilă măgulitoarea datare atribuită veacului XIV. Se motivează prin cifra 6900 înscrisă pe prima pagină (ar corespunde anilor 1391-1392). Numai că-i o cifră singuratică, cu semnificație neprecizată, nu-i încadrată în formularea obișnuită „anno Domini”, sau „anul cutare”, așa că mai toți cercetătorii demni de luat în seamă (Ion Bianu, Al. Rosetti, P.P. Panaitescu ș.a.) atribuie manuscrisului, atent cercetat din toate punctele de vedere, inclusiv cel filologic, o datare mult mai târzie: veacul XVII. Pe care o confirmă și analiza hârtiei Codicelui, identificată ca fiind produsă la „moara” poloneză din Mniszek între 1621-1626. Cu ceva ani în urmă, un alt cotidian din zonă, „Gazeta de Bistrița”, estima fără urmă de îndoială că „În doi-trei ani se va învăța în școli că prima scriere în limba română datează de la 1391 prin «Codicele de la Ieud»”. La unul dintre cele trei simpozioane organizate de Primăria din Ieud s-a concluzionat autoritar că… doar comuniștii sunt de vină pentru neacceptarea datării susținute de localnici, întrucât n-au voit „detronarea” „Scrisorii” lui Neacșu și trecerea ei pe locul secund într-o cronologie revizuită. Ceea ce-i pură gogomănie: de ce să-l deranjeze pe Ceaușescu localizarea în Maramureș a întâietății scrisului românesc? De ce să n-o vrea? Dimpotrivă! Au trecut nu doi-trei ani, ci mai bine de un deceniu de la lansarea avântatei prognoze; nu știu dacă în manualele școlare se mai amintește câte ceva despre începuturile scrisului în limba română, dar „Scrisoarea lui Neacșu”, trimisă din Câmpulung cu jumătate de mileniu în urmă, și-a păstrat locul și rangul în istoria culturii naționale. Nu fac nimănui bine disputele întemeiate pe orgolii zonale, fie ele animate de cele mai bune intenții, nici ignorarea argumentelor potrivnice într-o dispută întemeiată, barem teoretic, pe bună credință și deplină respectare a adevărului științific. Cu siguranță, „rădăcina” scrisului românilor se află și mai adânc împlântată în istorie – ceea ce se va vedea odată și odată; de nu, va rămâne taină a acestui pământ.