Mircea Radu IACOBAN

Scriam în tableta de lunea trecută despre revistele literare basarabene. Revin pentru a comenta o afirmație publicată în „Timpul” fără a fi însoțită de vreo urmă a îndoielii privitoare la existența unui testament al lui Ștefan cel Mare. Este plasată în aceeași frază și în același context nedubitativ cu referirea la Testamentul lui Petru cel Mare – de unde se vede că autorul consideră existența ambelor documente ca reală și incontestabilă (reluând, de fapt, o mai veche teză a universitarului Dolgan). Opinia mea este diametral opusă, fiecare fiind liber să creadă ce vrea, numai că scriind azi, susținând mâine și poimâine aceeași poveste șubredă, lumea începe s-o ia de bună și improvizația se insinuează confortabil în mentalul colectiv. (Cu ani în urmă i-am atras atenția lui Snegur că textul posterului înrămat în cabinetul său „Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea, nu este a noastră, ci a urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor...”, semnat „Ștefan cel Mare”, îi aparține, de fapt, lui Delavancea (în drama „Apus de soare”); concluzia președintelui: „e bine să rămână așa!”). Va fi lăsat Ştefan cel Mare un testament? Un text ce candidează la astfel de încadrare există şi a fost publicat încă din sec. XIX. Asachi n-are nici o îndoială când îl republică în „Albina românească” însoţindu-l de o gravură a lui Mṻller intitulată „Descrierea cadrului al doilea din istoria Moldovei, înfăţoşător pe Ştefan cel Mare cuvântând al său testament politicesc”. Mai prudent, Kogălniceanu crede că-i vorba de-un necrolog, în vreme ce alţii susţin că nu-i nici una, nici alta şi-l categorisesc în rândul scrierilor în proză de tip romantic, care, spune M. Anghelescu în „Mistificaţiuni”, „chiar dacă utilizează modele retorice celebre (Flechier, Bossuet), pune în relaţie o temă morală cu una istorică, referindu-se la o figură exemplară a trecutului naţional, şi toate acestea cu cel puţin zece sau douăzeci de ani înainte de Bălcescu”. „Tema morală” este bine cunoscuta „fortuna labilis”: „Aşa este că toate lucrurile lumii sunt deşarte, o umbră, un vis, o apă care curge...”  „Tema istorică” ar constitui-o privirea admirativă spre trecut, înţeles ca temei şi reazim al evoluţiilor viitoare. În epocă, „testamentul” a făcut vâlvă, a stârnit polemici şi a lăsat fără răspuns cel puţin două întrebări. Prima: cine-i autorul scrierii găsite de Const. Hurmuzaki? A doua: este vorba de un simplu fals? La un moment dat, paternitatea textului, căruia i s-a dat citire şi la festivităţile comemorative de la Putna, a fost atribuită chiar lui Mihai Eminescu (cum se ştie, membru al Comitetului de organizare din 1871). Şi numele lui Bălcescu a fost evocat printre cele ale ipoteticilor autori, numai că analiza filologică a scriiturii va dovedi că-i evident anterioară, urmând a fi atribuită unui precursor. Desigur, nu poate fi vorba de un text contemporan cu sfârşitul lui Ştefan, şi, în consecinţă, nu-i necrolog. Nici testament n-are cum fi, câtă vreme a fost redactat la persoana a III-a (cu siguranţă o dovedesc argumentele de ordin lingvistic) spre sfârşitul sec. XVIII. Atunci, ce-i? Se pare că-i vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi - pentru istoria literaturii române prezentând real interes şi importanţă. La vremea primei apariţii a „testamentului”, 1840, începea să se practice „falsul patriotic”, ce avea să culmineze cu acea născocită „Cronică a lui Huni”, publicată în 1856, aşa că a fost întâmpinat cu suspiciunile cuvenite şi textul discutat aici. Densusianu l-a declarat fals şi l-a atribuit mistificărilor din primele decenii ale sec. XIX. Opinie numai parţial corectă, fiindcă, într-adevăr, n-avem de a face cu o scriere din veacurile XV-XVI, nu-i un testament, şi nici un necrolog. Abia în 1986, reputatul şi regretatul cercetător ieşean N.A. Ursu a izbutit să identifice fără dubii autorul „testamentului”, după îndelungi şi amănunţite analize grafologice şi filologice, în persoana ierodiaconului Gherasim Putneanul de la Episcopia Romanului, mort în 1797. El a scris acest panegiric, dar şi alte texte publicate de Kogălniceanu în 1840. Astfel, am rămas și fără un testament al lui Ştefan cel Mare, și fără necrolog, dar cu un fapt de istorie literară ce coboară mult data apariţiei primelor proze poematice în cultura română. Nu-i puţin! Cât despre așa zisul Testament al lui Petru cel Mare, rușii înșiși îl contestă. Ceea ce nu înseamnă că Putin, azi, nu-i urmează litera și spiritul aproape pas de pas!