Mircea Radu IACOBAN

Refuz să cred că, în anul de grație 2021, ar putea exista teme interzise. La câțiva ani după revoluție, la Timișoara, cu prilejul unei manifestări teatrale, am consternat asistența anunțând că intenționez să scriu o piesă despre... ilegaliști, fiind privit ca un picat din lună: „Dom’le, suntem în anul cutare, ce-ți veni cu ilegaliștii, e-o temă răs-compromisă, cazi în ridicol!” Dar nu s-ar putea scrie o comedie cu titlul „Puțini am fost, mulți am rămas!” care să ridiculizeze eroismele de carton încopciate în dosarele de ilegaliști alcătuite după rețeta „tu scrii despre mine, eu scriu despre tine”? Pe de altă parte, n-a existat și o mână de ilegaliști autentici (între care și Ceaușescu, client real al pușcăriilor politice)? N-ar fi interesant de aflat ce-i mâna pe ei în luptă, care le era crezul dincolo de motivația bombastică post-confecționată, cum funcționau relațiile și ierarhiile după gratii, cum opera conexiunea externă și cum au puit realmente exploziv „ilegaliștii” în conducerea PCR? De „cazul Antonescu” mai rău, trebuie să te ferești ca de foc, fiindcă o referire interpretabilă te poate aduce în preajma penalului! Da-i istoria noastră și trebuie s-o știm! Tânăra generație este oricum prea puțin interesată de un capitol atât de tulbure al istoriei recente; mai vârstnicii însă, excedați de vălmășagul penibil din realitatea politică actuală, chiar dacă n-au trăit perioada dictaturii antonesciene, încep să dea semne de nostalgice regrete: „Ce bine ne-ar prinde acum un Antonescu!” Și nu Antonescu este, de fapt, cel regretat, ci dictatura în sine, văzută ca soluție pentru rezolvarea lipsei cronice de morală, ordine și rigoare proprie administrației actuale. Numai că prea puțini cunosc cât de cât particularităţile regimului antonescian, unde decizia – justă sau nu – aparţinea strict unei singure autorităţi. Pentru nostalgicii ce jinduiesc „un pic de Antonescu”, reproduc câteva dintre rezoluţiile mareşalului într-un vizavi cu realităţi ale zilelor noastre. Sigur că nu se pot compara mere cu prune, nici nu-i putem acorda atât credit lui „dacă” (dacă baba avea roate...). Apoi, trebuie să se ţină seama că, în perioada respectivă, ţara se afla în crâncen război. Iată, de pildă, grevele și manifestațiile de stradă actuale. Într-o situaţie similară, („Uzinele române”, Ploieşti, 1943) rezoluţia suna astfel: „Să fie imediat puşi în lanţuri şi pedepsiţi fără întârziere”. Parcă referindu-se la situaţia spaţiilor verzi martirizate din Bucureştiul penibilei madame Clotilde, mareşalul scria pe-o cerere: „Capitala trebuie înfrumuseţată. Este oglinda neamului. Halul de murdărie şi aspectul detestabil al străzilor ne-a făcut mult rău pe plan internaţional...” Mă tem că anumite cereri de indemnizări, protocoale şi cheltuieli externe ar primi cu totul alte rezolvări. Principele Nicolae cerea, în 1940, o rentă de 60.000 de franci elveţieni. S-a ales cu o rezoluţie mustrătoare: „Nu pot risipi banul pe care îl adun din toate părţile cu atâta trudă (...) Alteţa Sa regală va fi rugată să facă mari economii...” Cum ar fi primit mareşalul vestea întrunirilor iredentiste din secuime? Consternare: în mai 1941, tineri din Hălmag au defilat prin comună intonând cântece ungureşti. Rezoluția: „Trebuie împuşcaţi!” Radicală i-a fost şi poziţia faţă de speculanţii care, atunci şi acum, îşi fac de cap: „Să fie toţi trimişi în lagăr 6 luni peste condamnările justiţiei, inclusiv cei achitaţi”(!). Pe de altă parte, ar fi lăsat Filarmonica din Iaşi să zacă nereparată, proptită cu bârne pe dinăuntru, vreme de decenii? Desigur, nu. Deşi ţara era în plin război (1943), el aprobă construirea unui nou sediu pentru Conservatorul din Bucureşti: „Este o ruşine că, până acum, Conservatorul a stat în ruină (...) Muzica înseamnă cultură superioară şi rafinament sufletesc. O naţie mare trebuie să se afirme şi în acest domeniu.”De altfel, tot în 1943, a semnat Decretul de înfiinţare a Filarmonicii ieşene (în plin război, când deviza era „totul pentru front, totul pentru victorie!”). Cu un an înainte (aug. 1942) aprobase construirea hidrocentralei de la Bicaz, ceea ce mă tem că mai nimeni nu ştie, investiția fiind total trecută, şi moral, şi fizic, în contul noii orânduiri. Cum ar fi fost oare privită pledoaria Paulei Iacob în procesul „Prinţişorului”? Cam aşa: dacă i-a apărat pe comunişti, „avocaţii publici să fie destituiţi din toată ţara”. Nu erau suportate nici cumulurile și pomana politică din Consiliile de administrație atât de la modă azi: „Dl. Sextil Puşcariu să fie înlocuit din postul de rector al Univ. Cluj-Sibiu. Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”. Iar peisajul uman al deceniului, văzut de Antonescu în termeni deloc măgulitori, nu-i chiar foarte diferit de cel contemporan: „Oamenii se mănâncă ca câinii pentru a se înlocui unii pe alţii. În acest scop, se acuză cu patimă nemăsurată...” (a se vedea preambulul Congresului PNL!). Spre a concluziona cu năduf, în martie 1941: „Nici dracu’ nu-i poate împăca pe toţi, darămite eu...”