Mircea Radu IACOBAN

Primesc de la Chișinău câteva reviste bine scrise și serios construite: „Revista literară” (a Uniunii Scriitorilor), „Timpul” (redactor-șef Dumitru Crudu), „Contrafort” (apare cu sprijinul Institutului Cultural Român; director Vasile Gârneț). Pot concura fără complexe cu publicațiile similare de dincoace de Prut, ba chiar, în anumite privințe, par mai consistente și mai puțin robite strategiilor exclusiviste de grup. Nu mai știu prea multe despre „Literatura și arta”; de câte ori venea la Iași, răposatul Nicolae Dabija îmi aducea câte un teanc. De atunci...

Pentru mine, lectura pe internet n-are sare și piper: fără forța tiparului, fără foșnetul hârtiei și mirosul cernelii proaspete, gazeta pe net pare o crisalidă din care a zburat fluturele! Un titlu ciudat mi-a sărit în ochi din ultimul număr al revistei „Timpul”: „Cultura trebuie să fie băgată pe gât!” I-auzi, brâul! Chiar așa? Autorul, Virgil Botnaru, este categoric: „Cultura trebuie băgată pe gât! Altfel nu se (mai) poate!” Numai că atâtea ni s-au băgat cu forța pe gâtlej în ultima jumătate de veac, încât mă tem că, prea sastisiți fiind, nimic n-ar mai încape, darămite ditamai cultura, edificiu intelectual făr-de început și de sfârșit! Evident, autorul recurge la procedeul exagerării conștiente și trage semnalul de alarmă tocmai pentru că trenul stă pe loc. Doar s-o urni! Dar câtă vreme autoritățile nu izbutesc să inoculeze populația barem cu doza vitală de vaccin anti-Covid, cum să le mai pretindem să decreteze și obligativitatea perfuzării generale cu elixirul culturii? Ce va spune Șoșoacă? Și nu-i școala obligatorie, păstorită de stat (și, la noi, mereu vânzolită) tocmai vectorul menit să „bage pe gât” cultură? Unii elevi se regalează cu cartea, alții o înghit cu greu, foarte mulți deloc. Se zice că n-am prea avea analfabeți, dar crește nemăsurat numărul analfabeților funcționali.

Săptămâna trecută s-a marcat fără cine știe ce răsunet „Ziua internațională a alfabetizării”. Nu include și analfabetismul funcțional, cu care nu prea ai cum lupta. Nu numai la noi, ci și pe alte continente, unul din zece dintre cetățenii lumii nu are nivelul de înțelegere a ceea ce citește! Dacă, vezi Doamne, citește. Iar procentajul crește constant! Noi, românii (îi includem aici și pe basarabeni) suntem ultimii din Europa la capitolul achiziție de carte! Și, cel puțin deocamdată, nu se poate discuta despre cultură omițând din ecuație cartea – tipărită, difuzată electronic, cum o fi, rămasă la temelia edificiului pe care omenirea l-a construit trudnic prin veac și prin strădania minților luminate de pretutindeni. Condeierul basarabean aduce însă în discuție o chestiune gingașă, pe care scriitorimea evită s-o dezbată fățiș și brutal: „Dacă ceea ce faci/produci nu se vinde, la ce bun să continui? (...) Pentru ce naiba mai facem ceea ce facem? Poate-i mai bine să ne ocupăm de altceva acum...” Pe undeva, insistența scriitorimii de a fi prezentă pe raftul prea puțin cercetat al librăriei se aseamănă cu decizia cultivatorilor de pepeni care, neavând cui să vândă producția ogorului, o lasă pe câmp spre a îngrășa glia recoltelor viitoare.

O carte bună, vândută, nevândută, rămâne să îmbogățească patrimoniul cultural național, numai că legile dure ale economiei de piață impun legarea strictă a producției de cerere. Și care ar fi motivația primară a dezinteresului atestat cifric pe toate meridianele? Nu se vinde și n-are căutare marfa proastă. Ceea ce nu-i cazul, fiindcă, absolut sigur, literatura veacului oferă suficiente exemple de carte valoroasă tipărită în tiraje mult prea mici pentru a însemna ceva și a deveni eveniment – rămase și acelea în bună parte nevândute. Scriitorul basarabean apreciază decizia Chișinăului de a prelua producția de către biblioteci. N-o văd decât ca paliativ: cartea se mută dintr-un raft în altul, din păcate, la fel de ignorat.

Un neașteptat sprijin l-a oferit pandemia: închiși în case, românii au citit ceva mai mult, numai că, nădăjduim, și Covidul va expia cândva... Pe de altă parte, accesul neîngrădit la tipar face să se publice și multă literatură firavă, ori pur și simplu proastă, care confuzionează piața – și-n paginile revistelor amintite aflăm pogoane de așa-zisă poezie, de fapt, proză în toată regula. Suntem obligați să constatăm că acționează decisiv legea minimului efort: decât să parcurgi pagină după pagină, mai simplu-i să apeși butonul televizorului, unde ai și imagine și sunet și posibilitatea imediată a rectificării alegerii: schimbi postul. Deși încă n-a devenit dramatică (sunt câteva edituri serioase, care, cum-necum, nu lucrează în pierdere) situația nu pare a prezenta perspective optimiste. De unde și dilema scriitoricească „pentru cine scriem?”

Soluția „culturii băgată pe gât” e și iluzorie, și inacceptabilă. O iau ca o floricică de stil. Realitatea rămâne neschimbată: se citește tot mai puțin. Ce-i de făcut? Se poate face ceva?