Mircea Radu IACOBAN

Trec tot mai des pe aleile cimitirului „Eternitatea”, unde generația mea se întâlnește cu cei încă în viață din leatul lor adunați la înmormântări și pomeniri. Și n-am cum să nu văd mormântul lui Sabin Bălașa rămas în același hal de provizorat etern: familia (împărțită și învrăjbită prin tribunale – banii fiind pricina) a început cu mai bine de un deceniu în urmă o construcție ce se voia, probabil, replică miniaturală a unui templu grec. Lăsată repede de izbeliște, a devenit, iertată fie-mi vorba urât mirositoare, closet public. Tentativa de edificare s-a mai urnit după ani buni, pentru a fi din nou abandonată: pictorul care a înobilat sălile Universității ieșene cu compoziții murale de unică noblețe și profunde semnificații românești (cică... naționaliste!) n-are nici acum un mormânt barem decent! Mai bine era lăsată crucea galbenă de lemn de la înmormântare pozată în articolul din Wikipedia. Adevărat, după câțiva ani începuse să putrezească și, atunci, cineva, un necunoscut, a mai dres-o și a revopsit-o, de astă dată, în albastru. Nu întâmplător. Când, la funeralii, florăreasa a aflat că jerba o comand pentru înmormântarea lui Sabin Bălaşa, a avut un moment de ezitare: „Aş zice să schimbăm florile; punem gerbera albastră.” De unde se vede că, alături de albastrul de Voroneţ, există albastrul lui Bălaşa, și admirat, şi contestat. Unii îl consideră „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alţii cred (criticul Pavel Şuşară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” şi că slujeşte, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este și mai tranşant: Bălaşa „a intrat în iconografia oficială cu o neruşinare şi o suficienţă morală greu de întâlnit la alţi artişti; în tot ce a pictat, el a găsit o soluţie plastiCĂ CAcofonică şi propagandistică.” Culmea culmilor: condamnarea cacofoniei se face... cacofonic!! Critica îi reproşează vehement, și nu fără o anume îndreptățire, zgrăvirea serafică a ceauşeştilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceauşescu, e-un tablou de Bălaşa.” Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoţite de câteva directe de dreapta gen „neruşinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că... a crezut în Ceauşescu! O fi fost naiv, infantil, credul, treaba lui, nu i se poate pune la îndoială tocmai... sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfăţişeze întineriţi, înţelepţiţi, într-un cuvând, idealizaţi; li s-a reproşat ceea ce era reproşabil, dar nimeni n-a găsit de cuviinţă ca, pornind de la astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat...” X este nul. Nu-i dă nimeni peste mână şi penel pictorului care l-a înfăţişat pe Becali printre sfinţi, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălaşa! Sunt, într-adevăr, foarte jenante acele dulci tente sinilii care întineresc şi umanizează chipul zâmbăreţ al „savantei”, ca şi amănuntul că flăcăul Ceauşescu, atât de mărunt la stat, este pictat cu un cap mai înalt decât ceilalţi – bun, respingem cu îndreptăţire portretistica edulcorată de curte, deşi orice artist ar avea (acum) dreptul să spună „aşa i-am văzut eu” (atunci). Sigur, Bălaşa putea să se abţină. N-a făcut-o. Întrebare: cum procedăm cu restul operei lui Bălaşa, care şi-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariţii feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului din Hamangia? Oricine recunoaşte imediat o pânză datorată lui Bălaşa, ceea ce dovedeşte, cinstit şi simplu spus, că artistul a izbutit să-şi creeze un univers propriu, individualizant şi recognoscibil – semn al originalităţii şi valorii. Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime invită la meditaţie. Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice incifrare ascunde meditaţie abisală. Bălaşa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alţii cât se poate de avizaţi şi instruiţi. Discuția, în alți termeni, a re-devenit actuală cu prilejul recentei dezveliri la Iași a bustului lui Oct. Goga, politician condamnabil și prețuit poet național. Întrebare: ce facem dacă într-un camion cu mere sunt și fructe stricate, azvârlim la gunoi tot camionul, sau aruncăm doar ce-i putred și păstrăm restul?

 ... În seara dezvelirii frescei din aula Universităţii ieşene, i-am avut în ospeţie, acasă, pe Sabin şi soața sa, Melania. Conform obiceiului, el a vorbit toată seara – mai bine spus, toată noaptea. Pornind de la trama ultimului său roman, a perorat pe teme diverse. Câteva fraze le-am înregistrat pe film: „Eu sunt atemporal, nu ţin seama de ani şi nu am alt ţel decât să aduc lumii un spor de frumuseţe şi de raţiune. Locuiesc în abis şi pictez ceea ce văd cu mintea. Arta nu-i altceva decât o revărsare de generozitate şi supremul exerciţiu al libertăţii proprii.” Şi-a susţinut şi teza preferată: „Moartea nu există, totu-i o transformare.”

 Oare Sabin Bălașa, devenit fluture albastru, n-ar merita un mormânt acătării?