Mircea Radu IACOBAN

N-aș crede că politicienii noștri se omoară cu truda studierii oratoriei, deși le-ar folosi din plin, fiindcă, la urma urmei, este o artă a manipulării: vii cu convingerile tale și te întorci cu cele ale oratorului – desigur, dacă acțiunea de persuadare izbutește. De te-ai ales de la mama de-acasă cu sprinteneala vorbirii în agora, cu un bagaj acceptabil de inteligență și cu instinctivă pricepere de construcție a discursului, resursele proprii te servesc o vreme, dar, la un moment dat, începe să nu mai fie destul: mai întâi textele pretind tot mai savantă elaborare consiliată, apoi intră în joc charisma personală, controlul emotivității, expresia facială, gestica studiată, limbajul corporal, timbrul vocal (ce ar fi omniprezentul tv Vișan fără autoritatea vocii sale baritonale?), „caligrafia” exprimării”, până la stabilirea datei prestației publice în funcție de bioritmuri și de fazele lunii.

Însăși „starea de agregare” psihică a oratorului se schimbă – cât de brutal-agresiv era Rareș Bogdan în emisiunile sale televizate, și ce mielușel onctuos a devenit de când trebuie să ceară voturi! Adevărat, știința și tehnica oratoriei nu-s chiar lesne de însușit. „Micul tratat de oratorie” recent publicat de Const. Sălăvăstru la Editura Universității ieșene „Al. I. Cuza” numără 500 de pagini și nu-i pentru oricine ușor de parcurs – vă închipuiți dimensiunile și accesibilitatea Tratatului! Barem tripticul Aristotelian „ethos–logos–pathos” s-ar cuveni luat în seamă: ar fi vorba mai întâi de autoritatea oratorului, apoi de construcția discursului în sine și, desigur, de nivelul auditoriului: altfel se cuvine să cuvânteze Șoșoacă la Răchiteni, altfel Diaconu în Parlamentul European, chiar dacă temele ar fi identice.

Apoi, contează enorm caratele personalității oratorului: Reagan a fost declarat credibil și eligibil la președinție nu pentru bănuite calități de mare om politic, nici pentru calitatea „logosului” în confruntările televizate, ci după criterii flagrant exterioare (prestația în cinematografie, aspectul fizic), aproape identic fiind cazul Zelenski, în Ucraina, ori al lui Arnold Schwarzenegger, ales guvernator în SUA în virtutea performanțelor pe ecran și în concursurile de culturism. Din acest punct de vedere, politicienii noștri „de vârf” n-au în spate nimic care să-i sprijine și să-i autorizeze (Orban) sau, de au, mai bine s-ar uita (Cîțu).

S-a impus mai ales genul „epidictic”, adică, laudă și blam. Îl practică fie un anume Bulai, fie C.T. Popescu – alăturare de nume poate ciudată, dar justificată de identitatea abordării brutale (alb sau negru), care n-are cum să nu prindă la un auditoriu excedat și total dezamăgit de eșecurile continui ale politicii dâmbovițene. Apelarea la nuanțe, discursul îngrijit, cursivitatea comunicării, accesul la metaforă le-au adus în agora Crin Antonescu, din păcate repede și misterios retras din scenă. Mai greu de explicat este întreaga carieră de analist politic a „maestrului” Cristoiu: n-ar avea mai nimic care s-o justifice: comunicare îngălată și redundantă („încă odată...” și „încă odată”...), dicție poticnită, charismă aproape nulă. Dar a găsit o cheie ce întredeschide ușa interesului: s-ar zice că vede ceea ce noi nu știm, nu putem ori nu vrem să vedem, argumentarea întemeindu-și-o pe negarea subînțeleasă „ba nu-i așa!”, oricând mai tentantă decât „ba, așa-i!” pe care încearcă s-o impună de pildă Cîțu, cel ce se autofelicită pentru succesele economice ale României aidoma lui Mussolini, autorul proclamației care ridica în slăvi „victoria” italienilor în Grecia, de fapt, rușinoasă înfrângere. Din punctul de vedere al oratoriei (și nu numai), handicapat de o exprimare terre a terre, de starea națiunii în mandatul său, de o dicție constant accidentată, de lipsa de modestie și de antecedentele din biografie, Cîțu este nul. Reziliența i-o explică susținerea prezidențială, fără de care n-ar fi rezistat nici atât, de unde se vede că meritele proprii pot conta (la noi) mult mai puțin decât umbrela unei „pronii” protectoare.

Cu un discurs public cursiv și organizat, Orban îi este net superior, numai că, ajuns și neprotejat, începe să fie trecut printre „expirați” și-l paște, la Congresul PNL, o debarcare datorată așteptatei trădări a comilitonilor foarte simțitori dincotro bate vântul puterii.

Mai nimic de spus despre virtuțile oratorice ale președintelui Iohannis. Nici de bine, nici de rău: cel care tace, n-are cum entuziasma ori dezamăgi. Românul de rând încă nu și-l simte aproape. Băsescu i-a fost net superior ca prestație publică și nația a fost bună vreme înșelată de charisma (negativă!) cu care ex-președintele și-a desăvârșit manipulările. A avut și încă are, inerțial, (iertată fiindu-mi exprimarea neprotocolară) „stuchit la furcă”, dar nu și ceva de spus. Rămânând actuală împărțirea pe care o făcea Titu Maiorescu în „oratori, retori și limbuți”.