Mircea Radu IACOBAN

Un respectat condeier ieșean mă incită indirect publicând într-un cotidian amintiri din milităria studențească. Povești de să te crucești? Să le asculte pe ale mele! Încazarmările noastre sunt despărțite de un deceniu, timp în care școlirea ofițerilor rezerviști s-a mai așezat, organizat și luminat. În lunile de convocare din 1960 și 1962, când eram treziți în zori cu goarna și plecam la instrucție (era prima noastră aventură militărească, aceea de la Iași) în frunte cu fanfara, de ridicam toate mahalalele din așternuturi, era în toi „îmbunătățirea compoziței sociale a cadrelor” armatei, și au ajuns peste noapte ofițeri bieți nechemați aduși direct „din producție”. Maiorul R., care, în cazarma de la Botoșani, comanda compania filologilor, fusese până mai ieri lăcătuș la o Revizie de vagoane. Căpitanul A. reparase tractoare la un SMT, colegul lui de grad Z. venea „din chimie” (ambala sticle la o presă de ulei) ș.a.m.d. Privind cu înțelegere și făr-de încrâncenare în urmă, acum mi-e milă de ei: ce pedeapsă mai mare decât să-i pui să instruiască niște fiare bășcălioase de talia elevului Arșinel & comp, absolvenți de Arte dramatice, de Filologie, de Conservator (cinci ani dura școlirea universitară atunci!), dacă ei înșiși nu se descurcau cu „artimetica” elementară, darămite la calcularea traiectoriei proiectilului în funcție de X, Z, Y factori aleatorii? Cu maiorul am rezolvat-o repede, după ce l-am convins că-n militărie e altfel ca-n matematică, așa explicându-se rezultatele fistichii din mai toate calculele noastre, dar cei cu stele pe epoleți, bănuind că-s luați peste picior, se răzbunau crunt fugărindu-ne cu masca pe figură și cu ciubotele cântărind fiecare două kile prin râpile Dresleucii botoșănene către „copacul cu coroana rotată”, singurul reper temeinic și de necontestat în știința lor militară. Despre o monumentală farsă (poate, involuntară) am mai scris. Reiau în rezumat: îl invidiam din rărunchi pe elevul H. (ajuns după aceea respectat om de afaceri în Israel; m-am întâlnit cu el în Țara Sfântă și, în amintirea primei sale afaceri izbutite, m-a onorat cu o masă la cel mai mofturos restaurant din Tel Aviv). La Botoșani, H. se procopsise cu un început de dizenterie (erau patru „cabine” de wc descoperite la cei 400 de studenți... nevoiți să se ușureze, spre exasperarea gradaților, prin cele tufe!) și a scăpat de instrucție, de se lăfăia fără grijă culegând perje din cimitirul evreiesc alăturat cazarmei. Vreme în care nouă ne scoteau sufletul gradații, fugărindu-ne cu tot harnașamentul în spate, inclusiv lopata Linemann, armamentul și masca de gaze, prin râpile schinoase ale dealurilor moldave. H. a intuit posibilitatea unei afaceri cu investiție minimă și profit maxim: porționa cu grijă cubulețe din producția intestinului propriu și ni le vindea pe un pachet de țigări „Mărășești”. Cum ni se dăduse fiecăruia câte o eprubetă, depuneam într-însa prețiosul cubuleț: grație analizei laboratorului, deveneam suspecți de dizenterie și, automat, scutiți de instrucție! În fiecare seară, H. își evalua profitul ingenioasei investiții, după care revindea țigările cu jumătate de preț la chioșcul din unitate. La „liberare”, noi ne-am dus la gară pe jos, el, cu taxiul! Dar despre isteața sa ispravă am mai istorisit; nimeni nu știe însă nimic de o poveste și mai gogonată (petrecută către sfârșitul convocării, când toată lumea era cu gândul doar la „liberare”), cred unică în istoria armatei române. Pușca mitralieră cântărea, la vremea acea, 12 kg., așa că o căram, cocoșați, cu rândul. Schimbul se făcea din mers, când purtătorul dădea prea evidente semne de epuizare. Prețioasa armă se afla în gestiunea companiei, nu într-a unui anume elev-student, drept pentru care, după câteva zile, un cioban se prezintă la poarta unității tăbârcind... o pușcă mitralieră: „Tovarăși, am găsit pe câmp chestia asta. Nu-i de-a voastră?”. Stupoare! Cu o astfel de „chestie” ocupai tot Botoșaniul, nici nu era nevoie de muniție, destul s-o vezi și te luau toate spaimele! A doua zi, n-am mai ieșit la instrucție, toată lumea aflîndu-se în aspră anchetă. Asupra companiei noastre, în inventarul căreia se afla temuta armă, se profila umbra Tribunalului militar. A fost identificat ultimul purtător, băiatul era disperat („am dat-o mai departe nu mai știu cui - iar cel care o preluase, desigur, tăcea mâlc!), dar cei mai înspăimântați erau ofițerii: cum adică, zace zile-ntregi pe câmp cea mai prețioasă armă a infanteriei române și nimeni să nu observe? După alte două zile de dârdori și spaime, rezolvare românească: am fost aliniați în careu și ni s-a dat cel mai neașteptat consemn: nu s-a uitat pe câmp nici o pușcă mitralieră, nimeni n-a găsit nici o pușcă! Între timp fusese căutat și aflat ciobanul, repede convins că a avut vedenii (în sfârșit, i s-a dat voie să-și pască oile și-n postata regimentului), cei aflați atunci la poarta unității au primit cinci zile învoire, ofițerii au devenit peste noapte pâinea lui Dumnezeu și nu mai știau cum să ne intre în voie. Iar filologii, apropo de dizenterie și-n prag de plecarea acasă, au potrivit o poezea memorabilă: „Au rămas doar rahații sub lună / Să marcheze cazarma-mprejur / Ofițerii cu garda i-adună / Să ne afle calibrul la c...”