Mircea Radu IACOBAN

Aș avea „temeiuri legale” pentru a relua, revizui și completa un text al meu mai vechi fiindcă (în termeni avocățești) „au apărut elemente noi”. Tema rămâne aceeași: eșecurile. Cu toată jena, despre asta... se tace: le vei menționa vreodată într-un CV? Succesele sunt, de regulă, publice, înfrângerile, tot de regulă, aparțin laturii private și tăinuite a existenței fiecăruia. Toți credem că succesele ne aparțin sută la sută, eșecurile fiind trecute în contul vinovăției altora – trădarea amicilor, regimul neprieten, interese oculte, gelozii, invidii, incompatibilități, poziția aștrilor… Las de-o parte iluziile și dezamăgirile într-ale amorului, care se judecă doar cu sufletul și, oricum, ies din sfera determinărilor stricte ale logicii. Las și investițiile în ideologii și politicale, fiindcă-i zona în care omul se află mai mult ca oriunde sub vremi, iar explicația-scuză „am crezut sincer” nu funcționează și nu absolvă decât rar, de la caz la caz (mai nou a apărut și „nu mai știu, am uitat, a fost de mult”). Rămâne belșug de alte eșecuri; scrutate din urmă, acuză momente de naivitate, aventurism și erori de apreciere, dând la iveală investiții (și) sufletești flagrant ratate. Puteau fi evitate? Desigur – dar… cu mintea de acum. Ai mei m-au vrut medic și am căzut la admitere cu nota 1 (în 1956 se nota până la 5) în teza de... limbă și literatură română. Țin minte că am scris șase-șapte pagini la subiectul „Realismul lui Rebreanu”, scriitor pe care-l citisem din scoarță-n scoarță, inclus fiind din adolescență între lecturile preferate, ordonate și stimulate de profesorul sucevean Ștefănescu. Dar… n-am scris ca-n manual (ca să vezi: după nota 1 la teza de română, am intrat la Filologie, și am absolvit-o cu 9,75…). Poți să fii după aceea decorat ca Budionâi, și oricât favorizat de soartă: primul mare eșec din viață te marchează și rămâi cu el pe veci, precum cicatricea infarctului pe mușchiul cardiac. În ce mă privește, cine știe, poate, totuși, va fi fost spre bine… Au venit apoi eșecurile în materie de gazetărie. Destule! Primul cu gazeta lui Aristide Buhoiu, „Universul”, transplantată aidoma număr de număr din America și asezonată cu ceva realități românești. Mergea, am izbutit să-i construiesc și o ediție de Chișinău, până când un contabil alcoolic și panglicar a îngropat definitiv un ziar ce părea promițător. Te-ntrebi: n-ai nici o vină? Ba ai: ce ai căutat acolo? Am înființat apoi, tot la București, o editură și o gazetuță cu existență efemeră. Patronul (pur și simplu l-am îmbogățit tipărind pentru prima oară în România, și-n tiraj „de masă”, cărțile lui Sade) habar n-avea de gazetărie, îl interesau doar afacerile oculte. Pare-mi-se, i-am întâlnit numele mai târziu, implicat în tot soiul de procese penale. Trei luni din viață: acolo, ce-ai căutat? Nici gazeta „Românul” (lucram în redacție) n-a avut viață lungă; barem mi-a prilejuit un an-doi, în calitate de corespondent de front la războiul de la Nistru, aventura basarabeană ce a născut cărți altfel niciodată scrise. Devenit director al cotidianului „Realitatea”, am trudit aproape un an încheiat cu o echipă improvizată și neprofesionistă, până când înfrângerea în alegeri a finanțatorului a decis tragerea obloanelor a doua zi după anunțarea rezultatelor scrutinului…Dispariția revistei „Cronica veche” aș trece-o în rândul eșecurilor colective, de n-ar fi implicat și jocul destinului: publicația, clădită pe entuziasm și voluntariat, a rezistat ani buni, până când, unul după altul, prea importanți membri ai redacției, s-au mutat în ceruri... Oricum, lista rămâne lungă; aș trece în ea (1990) și dispariția Teatrului de la Suceava. În numele meu a hotărât atunci efemerul și înfierbântatul „Comitet revoluționar” de la Teatrul Național. Cum revoluționarii încă n-aveau recunoaștere oficială, inclusiv bancară, semnătura masochistă, oricât de impusă, îmi aparține: trebuia să anunțe cineva trupa suceveană că a rămas… a nimănui. Responsabilitatea s-ar cuveni s-o împart cu sucevenii ce n-au știut să profite de larghețea momentului 1989, asumându-și patronajul unei instituții care avea să renască mult mai târziu și-n altă formulă de organizare. Se rânduiesc, apoi, în șiragul eșecurilor, prieteniile. Unele, le crezi de-o viață. După decembrie 1989 parcă s-a apăsat o tastă „delete” și destule amiciții „eterne” s-au topit pur și simplu. S-au ivit altele; n-au rezistat toate poate și din pricină că o anume experiență de viață te face excesiv de suspicios. De la o vârstă încolo, noi prieteni e greu să-ți mai faci și-i mai înțelept să accepți mărunte derogări de la exigențe și principii, fiindcă nimeni nu-i perfect, cum nici sussemnatul și nici dumneata, cititorule, desigur nu ești. Cred, așadar, că nu succesele, ci eșecurile oferă marea și adevărata lecție de viață, rememorarea și analizarea lor sinceră putând oferi mult mai multe învățăminte decât contemplarea raftului cu premii, diplome, ordine, medalii!