Mircea Radu IACOBAN

Rar m-a bucurat o carte precum cea cu doi autori pe copertă, Titus Vâjeu semnat sus, și Grigore Ilisei jos. Poate s-ar cuveni să fie invers, fiindcă Titus pune întrebările și Grigore răspunde, așa că, firește, trei sferturi din carte este scrisă de Ilisei – totdeauna, răspunsul va depăși, ca număr de semne, întrebarea. Numai că, de această dată, rolul celui care ispitește și incită, propunând teme și invitând la confesiune, este cu totul remarcabil, adeseori egalând, ca densitate ideatică, bogăție și exactitate a informației, pe acela al intervievatului. Universul cărții se circumscrie unui perimetru bucovinean-ieșean, și n-ai crede că un universitar bucureștean poate naviga atât de competent, și cu atâta amănunțime a cunoașterii, într-o arie culturală totuși cumva în afara preocupărilor directe (Titus Vâjeu excelează autoritar mai ales în critica cinematografică), de ai zice că a fost viețuitor, în ultimele trei pătrimi de veac, al Iașiului și al Fălticenilor! Sigur că a existat și există în respectiva perioadă (cartea se intitulează „Un veac în față, un veac în spate”), o atmosferă și o realitate a trăirilor în mediul cultural general valabile de la Iași la Timișoara și de la Craiova la Suceava, dar cu apăsate specificități locale, generate în primul rând de strălucirea (ori dimpotrivă) caratelor personalităților angrenate într-un proces ce se voia constructiv. N-a fost să fie totdeauna până la capăt, dar a generat și pași înainte, cumva împotriva celor ce oficial se dorea și se impunea, posibili doar într-un climat precum acela al Iașiului cultural de atunci și de acum. Imposibil să nu transpară în recenzia de față prietenia care, de decenii, mă leagă de fălticeneanul Ilisei; o mărturisesc preventiv, și mă străduiesc să nu afecteze „repedea ochire” asupra unei cărți care, oricum și oricine ar comenta-o, rămâne eveniment. Acum vreo sută de ani (așa mi se par acum!) treceam întâmplător pe lângă o cabină radio (episodul este narat în carte) în care se înregistra un concurs de angajare la Radio Iași. Timbrul vocii și dicția tinerelui de la microfon mi s-au părut remarcabile, și așa a fost angajat Ilisei. Prima lui transmisie directă, de câteva minute, a fost să fie găzduită într-o emisiune a mea, aunci petrecându-se debutul lui radiofonic. Al doilea debut, de astă dată literar, i l-am patronat publicându-i, la „Junimea”, unde eram director, întâia carte („Năvod pentru scrumbii albastre”). Grigore a tot fost dat afară taman din conducerea unor instituții pe care chiar el le înființase, ori reînființase după 1989. În 1985, a fost concediat împreună cu tot colectivul Postului de radio Iași, închis din dispoziția cretină a „Cabinetului II”. Tot de la radio mai fusese dat afară în 1983, („pentru îmbunătățirea compoziției sociale în redacțiile instituțiilor de presă” – era fiu de preot). Acum, iar rămăsese șomer: împreună cu D.R. Popescu, am izbutit să-i aflăm un post de redactor la revista „Convorbiri literare”, perioadă fastă, în care a putut să-și scrie cărțile. (În „Un veac în față, un veac în spate” este relatată o replică antologică a lui D.R. Popescu: cei de la partid se străduiau să mai atenueze ecoul tristei desființări a unui post cu cea mai mare audiență după Radio București și să-i plaseze pe noii șomeri în câte-o slujbă oarecare, așa că la discuția cu președintele Uniunii Scriitorilor l-a însoțit un activist care nu mai ostenea să-l laude; întrebarea lui DRP: „dacă-i așa de valoros, de ce-l dați afară?”). S-ar crede că noua carte i-ar oferi un bun prilej pentru a vesteji polemic pe cei responsabili de sinusoida traiectoriei destinului, dar privește înapoi cu tristă și resemnată înțelegere și cu duhul creștinesc al iertării. (Radu Cosașu scria despre „ochiul lui Ilisei blajin și sufletul lui bun și lăcrimos”). Zăcământul cel mai prețios al cărții îl constituie sumedenia de portrete ale unor personalități emblematice (inegal, firește, dar cei mai mulți de ne-ignorat) pentru cultura română, cărora le-a fost în preajmă, i-a intervievat și filmat pentru TVR, și despre care prea puține se știu. Sunt revelatorii și, uneori, surprinzătoare. Câteva nume dintr-o listă mult mai bogată, creionată de „un povestaș în descendență sadoveniană”: Șt. Bănulescu, A.G. Stino, Const. Ciopraga, Al. Husar, Șt. Cuciureanu, Liviu Leonte, Platon Pardău, George Lesnea, Ilie Cleopa, Grigore Vieru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Irimescu, Iulia Hălăucescu, Andrei Strihan ș.m.a., alături de portretele colective ale „ținutului Fălticenilor”, Văratecului, Mălinilor ș.a., dar și al Tunisiei, unde Grigore a activat scurtă vreme în diplomație. Este o carte neobișnuit de sinceră, doldora de informații inedite, dar și de întrebări esențiale pentru destinul românilor și al României, scrisă într-o limbă cu ecouri sadoveniene („L-am iubit și-l iubesc pe Sadoveanu aidoma celor de demult care-i sorbeau pe aezi”). Doi cărturari autentici, Grigore Ilisei și Titus Vâjeu, ne fac bucuria unei lecturi de rară și elevată consistență.