Mircea Radu IACOBAN

Țin răbojul: se împlinesc 50 de ani de la apariţia, la „Junimea” ieşeană, a cărţii „O viaţă” şi 20 ani de la dispariţia autorului – „chirurgul inimii”, Cristiaan Barnard. L-am cunoscut, cred, prin 1972. În 1967, când Louis Washkansky a supravieţuit doar 18 zile primului transplant de inimă cutezat în lume, generaţia mea a urmărit cu sufletul la gură epopeea televizată, derulată la o tensiune ce avea să fie depăşită doar de aselenizarea americanilor. Fără a fi devenit o intervenţie chirurgicală banală şi rutinieră, transplantul cardiac se practică astăzi frecvent, iar rata de supravieţuire nu se mai măsoară în zile, ci în decenii (acum, în prim-planul interesului s-a instalat Covidul). Pentru izbânda sa de pionierat, Barnard n-a primit Premiul Nobel (absurd: fiindcă era alb dintr-o ţară în care se practica apartheidul, deși, culmea, chirurgul a fost un cunoscut luptător împotriva discriminării rasiale!), iar numele lui, cândva pe toate buzele, abia dacă mai rezonează astăzi. În 1970, intenţionând să public la „Junimea” cartea lui autobiografică intitulată „O viaţă”, am început tratativele pentru obţinerea licenţei de traducere scriindu-i lui Barnard. Mi-a răspuns firma lui de avocatură şi impresariat, stabilind „un preţ modic, preferenţial, pentru o ţară în curs de dezvoltare”, adică 2.200 dolari. Conform practicilor noastre, puteam să ofer... 128 (și nici pe ăștia nu eram deloc sigur). Am comunicat (scrisoare prin poștă, că așa era atunci) la Capetown biata noastră ofertă. Acelaşi răspuns: 2.200 $. Scriu (ce-o fi, o fi!) ministrului Culturii al Africii de Sud. Nu ştiu care o fi fost stadiul relaţiilor cu România atunci, dar răspunsul n-a întârziat: probabil, la intervenția ministrului, dl. Barnard s-a arătat dispus să ne acorde dreptul de traducere, urmând ca importanta sumă de 128 dolari s-o virăm în contul unui azil de bătrâni din (pare-mi-se) Zambia. După care, Barnard a venit la București şi a conferenţiat la Facultatea de Medicină în faţa unui amfiteatru arhiplin, populat încă din vremea aceea cu studenţi surprinzător de bine cunoscători ai englezei. După conferință, am stat vreo zece minute la o cafea cu Barnard (însoțit de translatorul într-adevăr necesar, dar vegheați și de vreo doi-trei cititori ai „Sportului popular” instalați la mesele apropiate). I-am adus cartea „O viaţă”, a remarcat calitatea proastă a cartonului şi bună a tiparului, a aşternut un autograf pentru „Junimea” şi junimişti, nu înainte de a-mi promite că a doua sa carte, „Inima nu trebuie să moară”, o vom putea edita cu dezlegarea lui directă, fără nici o pretenţie financiară. Ba, mi-a promis şi un set de fotografii care, dacă le-aș fi avut la vreme, şi-ar fi aflat locul adevărat în opul autobiografic „O viaţă”. Mi-a trimis pozele şi le-am tipărit într-o anexă finală a lucrării „Inima nu trebuie să moară” („Junimea”, 1972) – o carte scrisă pe înţelesul tuturor, ce poate fi citită cu mult folos şi acum, chiar dacă cele cinci decenii scurse au adăugat sumedenie de noutăţi în domeniu. Dacă descoperirea ulterioară a Ciclosporinei a dat cuvenitul impuls transplantului de organe, acţionând asupra reacţiei de respingere proprie organismului uman, inima cea nouă „se montează” şi acum exact după procedurile descrise şi practicate de Barnard... Ironia sorţii: o boală circulatorie (arterele!) a afectat mobilitatea mâinilor chirurgului şi n-a mai putut să opereze. A murit în 2001... de inimă. Până în ultima clipă şi-a păstrat rangul de mare star şi i s-a acordat pretutindeni atenţia şi răsfăţul cuvenit. Dădea bine pe ecranul televizorului, izbutind să cucerească, printre alte răs-cunoscute vedete ale ecranului, până şi pe... Lollobrigida (povestește în „O viață”: dimineața, la Roma, a fost primit de Papă, seara l-a primit Lolobrigida...), ceea ce i-a adus fireasca parte de invidie şi resentimente. Barnard a pornit de jos, foarte de jos, spre a ajunge, prin muncă îndârjită, la zenitul recunoaşterii mondiale. Nu văd ce ar fi putut avea cu Premiul Nobel apartheid-ul Africii de Sud, și cu atât mai puțin cu Barnard, dar iată că „political correctness” făcea victime colaterale încă de pe atunci!