Mircea Radu IACOBAN

Calendarul avertizează că Dan Hatmanu ar urma să împlinească 95 de ani. Mai curând aniversare decât comemorare; s-o marcăm cu deplin respect și prețuire, spre a-l căuta din nou în cotloanele amintirii pe unul dintre cei mai mari pictori români ai veacului XX. Mutat într-o lume ale cărei culori ni le închipuim după cum le zugrăvesc icoanele, precum cele din universul nostru strâmt, dar s-ar putea să nu fie decât o scaldă în nuanțe de auriu ori alb-albăstriu, pictorul sunt sigur c-ar găsi și aici jocurile și nuanțările luminii apte să reveleze măreția picturalului celest...

Hatmanu a fost un interlocutor fermecător: puţine vorbe, mult miez şi o cumsecădenie blajină izvorâtă din bunăcuviinţa învăţătorilor de ţară ce l-au adus pe lume în satul bunicilor și mamei mele, Scobinţi, potopit de viile ce năpădesc coastele dealului „lui Vodă”. Şcolit „cât cuprinde”, trecut, între altele, prin boema pariziană şi rigoarea Saint Petersburgului, rămăsese acelaşi moldovean cu verb de duh care are a-ţi spune mereu câte ceva, dar nu până la capăt, fiindcă ajunge o sugestie şi nu-i frumos „să apeşi” prea mult, câtă vreme cutare semnificaţie altul ar putea-o vedea altfel.

Personajul principal în tablourile sale a fost şi a rămas Iaşiul etern. Fel de fel de unghere neştiute ale urbei răsar uimite de propria lor fiinţare şi nu-ţi rămâne decât să te întrebi cum se face că le ştii de-o viaţă şi le înţelegi doar după ce le-a înrămat Hatmanu. „O fi vorba şi de lumina unei anumite ore” – îmi spunea – „dar şi de lumina din înăuntru. Când amândouă se potrivesc, vezi. Când nu, rămâi un trecător oarecare.” Toamna, pictorul alegea înserările: „Sunt pline de roşuri coapte”, iar privitorul încearcă o senzaţie aproape fizică de căldură paşnică şi blajină. Primăverile se nutresc din griuri şi rozuri. Iată un arbore înfipt în treimea unui peisaj ce aşteaptă desprimăvărarea, „caligrafiat” până la amănuntul mugurelui: „Am redescoperit plăcerea detaliului. Unde şi când aflu ceva revelator, schiţez pe loc, în creion, cu pixul, cu ce am la îndemână; în atelier, caut starea de atunci şi transcriu cu grăbire, spre a nu se pierde emoţia”...

Casele vechi sunt împrejmuite cu garduri ostenite, într-o rână, semne ale unui „a fost odată” tratat cu duioşie şi înţelegere, ca o trăsătură de unire între versul lui Lesnea şi ecoul risipit al romanţelor de odinioară. Totul respiră sinceritatea deplină a artei autentice: „Am voit să uit ceea ce am învăţat până acum şi să spun pur şi simplu un adevăr nesofisticat. Sinceritatea mi se pare, în artă, lucrul cel mai important, şi la ea nu se ajunge prin artificii, şabloane şi imitaţii”...

„Anotimpurile” lui Dan Hatmanu se aşază în rând cu paginile marilor scriitori dedicate Iaşiului – câte un ultim „Zlataust”, alături de întâia zăpadă pogorâtă peste uliţa Sărăriei ori în cotloanele Ţicăului. Aici, acolo, dincolo, Hatmanu izbuteşte să întrevadă sufletul urbei moldave. Îmi vorbea ades despre proiecte, unele neașteptate, fiindcă își propunea s-o ia pe căi răsbătătorite: „Toată lumea «face»flori. Poate de aceea mă și tentează – vreau, adică, să descopăr alte contexte și relații posibile. Voi lucra cu multă răbdare, cu negrabă. Nu părăsesc nici grafica, de care-s pasionat, nici portretul, nici peisajul. N-am cum trece pe lângă un lucru realmente interesant și să nu-l «prind» fiindcă lucrez la flori (...) Oare s-ar putea intitula o expoziție «Omagiu florii?»De ce nu?” – își răspunde singur.

Dan Hatmanu a avut parte de porția românească de înjurături după 1989, până la un punct, de înțeles. Pictorul are motivațiile lui („pe Ceaușești eu i-am văzut și perceput ca fiind uscați și lipsiți de sentimente și așa i-am pictat”); n-aș putea spune că a izbutit să depășească senin momentul care, evident, l-a mâhnit și marcat profund. În locul angajării în polemici, a ales să rămână tenace la șevalet – atunci și totdeauna, calea cea adevărată: „Sunt conștient că, de-a lungul atâtor ani de când am umblat cu pensula și cărbunele, ceva din mine s-a mutat în cartoanele și pânzele zugrăvite...”

Dan m-a onorat cu prietenia lui; i-am admirat harul, modestia, buna cuviinţă, umorul blajin şi bine temperat, preţuindu-l şi respectându-l chiar de s-a întâmplat (bizar şi anecdotic!) să fim... pseudo-concurenţi... electoral! Eu cu vorba mai meşteşugită, el cu penelul tăcut – sigur că de fiecare dată i-am trecut în faţă. Numai că vorbele s-au risipit în vânt şi duse au fost, în vreme ce truda penelului s-a înveşnicit în opere care, fără îndoială, or să rămână.