Mircea Radu IACOBAN

Pandemia și politicalele încep să închidă orizontul așteptărilor românilor, nădejdea rămânând înscrisă într-un orizont incert și tot mai impredictibil. Conștient ori nu, fiecare dintre noi așteptăm oarece. Paler avertiza că „Așteptarea are valoare câtă vreme aștepți să se întâmple ceva, câtă vreme îți poți închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic. O așteptare nu seamănă cu alte așteptări, ci diferă între ele ca oamenii.” Așa-i. Unii (se) așteaptă să primească Premiul Nobel, alții să-și dreagă acoperișul ori să capete pachetul de sărbători de la primărie. Cei mai mulți investesc nădejdi în universul familial: să-și vadă băiatul însurat și la casa lui, să se afle leacul cancerului, să i se potrivească nepoatei condurul Cenușăresei – dacă nu, simplu și foarte direct, așteptarea unanim valabilă a câștigului la Loto. La urma urmei, marea supărare pe care ne-o aduce limitarea călătoriilor de vacanță în străinătate e-un fleac: să ne amintim de bucuria sinceră a voiajurilor de altădată la Sângeorz Băi și la Lacul Sărat. A fost, s-a putut, n-am murit.

Acum, avem dreptul să așteptăm mai mult. Renunțarea la așteptare înseamnă moarte, mai întâi psihică, apoi și fizică. S-ar cuveni notată fie cu plus, fie cu minus. Câtă vreme poartă însemnul încrederii optimiste, se înscrie printre factorii motivanți ai rezistenței la coroziunea anilor. Când e copleșită de temeri și bântuită de angoase, devine inamicul propriului destin. Shakespeare vedea și dincolo de orizontul nădejdii: „Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă”. Asta fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vine ceasul bilanțului – și cine trăiește fără o brumă de iluzii? Noi, cum stăm? Și ce răspunsuri primim?

Cu „orizonturile luminoase ale comunismului” ne-am lămurit. Am recâștigat capitalismul cu prețul unui decembrie însângerat și l-am primit cu nădejdi exagerate, întemeiate pe speranțe și promisiuni de același calibru. Pentru noi, tot ceea ce înseamnă mâine este măcar blurat, dacă nu direct primejduit. Ne apasă povara imensei datorii externe, nivelul de trai scade constant în general și crește nemăsurat punctual, românii își părăsesc patria, sporesc de-a dreptul indecent prețurile, scad sau sunt vândute resursele naturale, în același ritm cu înstrăinarea pământului țării, pensiile „speciale” monstruoase nu le dezrădăcinează nimeni, restul pensiilor, cele real întemeiate pe contributivitate, este amenințat cu falimentul sistemului, independența națională statuată în documentele europene se subțiază pe zi ce trece, în țara „educată” analfabetismul funcțional devine copleșitor, dictatul moscovit, pe care Ceaușescu izbutise să-l tempereze, tinde a fi înlocuit cu dictatul Bruxelles-ului, iar așa-zisa clasă politică, evident nepregătită pentru a scoate țara la liman, se ciondănește rizibil pe teme aflate în afara unui proiect realist, valabil și, mai ales, întemeiat pe deplină moralitate.

Sexul X? Discuție fără rost. Ce dezbatere despre Justiție mai poate avea loc într-o Românie în care voturile se fură cu sacii, sub privegherea candidatului și la limpedea vedere a camerelor de filmat? Nici în Tanganica n-ar fi cu putință așa ceva, ori de s-ar întâmpla, a doua zi ar zornăi cătușele!

Cineva vorbea despre edificarea unei „Românii resetate”, în care să domine meritul și nu pilele politice. Imposibil deocamdată – ce, degeaba au lipit băieții afișe, nu ca să acceadă la funcții? În afara panicaților tarați psihic, toate așteptările omenirii, oricât de confuze, poartă semnul plus al nădejdii că, odată și odată, fi-va mai bine și mai frumos. Probabil că orizontul așteptării nu trece dincolo de hotarul etern jinduitei fericiri. Mai întâi fiindcă, vorba lui Eschil, „Nici unui muritor nu i se pare că-i destul de fericit”. Apoi, noțiunea în sine a fost demonetizată și terfelită în fel și chip, de la textele neroade de muzică ușoară ce rimează la nesfârșit iubire cu fericire, la promisiunile doctrinelor politice, potrivit cărora azi-mâine vom culege fericirea coaptă-n pomii tuturor ideologiilor.

În poezia „Așteptarea”, Gr. Alexandrescu se mulțumește, aparent, cu mai puțin: „Cătând în viață pacea, și-n pace, fericirea”. Nu-i vorba despre pacea între nații (românii au avut parte de opt decenii fără război – fericirea, unde-i?), ci de râvnita pace interioară, mult mai greu de atins și parafat. Speranțele noastre-s temperat-modeste, și cum „orice așteptare rămâne provizorie, chiar dacă durează toate viața” (Paler), niciodată n-am râvnit luna de pe cer. Zăpăceala politică românească marcată de amatorism, lichelism, arivism, lăcomie, și încărcată până la refuz de minciună, n-are cum garanta altceva decât exacerbarea patimilor și acutizarea conflictelor. Iar speranța – o spune Gracian – este „marea falsificatoare a adevărului”. Aici, amăgirea se însoțește mereu cu nădejdea, din amândouă nutrindu-se așteptarea, în făptura iluzorie a căreia investim constant sufletește, căutând instinctiv temeiuri ale rezistenței. Așteptăm? Desigur. Ce așteptăm? Lista noastră de priorități se află, din nefericire, în afara agendei reale a guvernanților. Mama mea spunea că, de nu-ți faci iluzii, n-ai deziluzii. Asta e.