Mircea Radu IACOBAN

Vara asta – dacă vară va fi fost – este pe cale să-mi lase două amintiri auditive dominante: urletele salvărilor și sarabanda tunetelor. Amândouă au colorat amenințător, ca niciodată, universul nostru sonor, parcă spre a ne reaminti ceas de ceas că sănătatea ni se vestejește implacabil și că Divinitatea sau mama natură poate întoarce oricând foaia, sancționând drastic indiferența omenirii față de starea planetei ce-o găzduiește. N-avem nici luciditatea, nici curajul să recunoaștem că suntem prea mulți, și că resursele Terrei au ajuns aproape de capătul capătului, deși nu-i om rațional care să n-o priceapă. Numai că devii  automat retrograd dacă accepți „spectrul malthusian” și incorect politic dacă-l susții fie și numai ca eventualitate de luat în discuție.

Altfel, formula propusă de economistul englez profesor la Cambridge și academician la Petersburg (populația crește în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistență doar matematică) poate să pară inofensivă precum orice tentativă de fixare cifrică a esenței unei realități în nestăvilită mișcare și prefacere – dacă nu s-ar strecura nefericita concluzie implicită potrivit căreia rezolvarea dilemei nu poate cădea decât în sarcina sărăciei, epidemiilor și războaielor. Motiv pentru care teoria lui Malthus nu va fi niciodată oficial acceptată, deși anumite potente și încețoșate foruri mondiale par dispuse să și-o însușească activ și s-o slujească. Desigur, nu la față de cortină și până la capăt.

Vrând-nevrând, chestiunea populație versus resurse rămâne imposibil de ignorat și s-ar cuveni să ocupe înainte de orice locul de frunte între preocupările majore ale umanității. Soluțiile aflate până acum (chimizarea agriculturii mai ales) sunt cu dus-întors: cresc producțiile, scade flagrant calitatea, sporesc primejdiile pentru sănătatea organismului, și așa tot mai atacată din toate direcțiile. Întrebarea leninistă „ce-i de făcut?” a ajuns la ceasul formulării mai directe „ce facem?”. Și chiar ce facem? Aducem pe agenda interesului major tot soiul de teme aiuristice, doar-doar se uită că a venit clipa unui ori-ori de la care încolo amânările n-au cum rezolva nimic, dimpotrivă!

Americanii își irosesc energiile luptând la modul absurd și incult cu propria istorie, cu statuile, cu Shakespeare, cu „Alba ca zăpada”, nordicii (și numai ei) europeni inventează genul „neutru”, translându-l artificial din gramatică, țara arde și baba se piaptănă! Nu se putea să n-o luăm și noi, la modul subaltern, pe arătură! Interesant (și abuziv) toată tevatura se face în numele... progresului. Dacă accepți orice trăsnaie, ești progresist-liber schimbist; de nu, te înscrii în tagma retrograzilor!

La urma urmei, ce-i progresul? Ne-o spune Dicționarul: „Trecerea de la o stare inferioară la una superioară, de la vechi la nou, mers înainte, propășire.” Nu orice tentativă de trecere la ceva nou înseamnă progres, altfel ajungem să considerăm decretele dictatorului Lukașenko măsuri progresiste – doar au fost elaborate și impuse în numele noului! Recunoașterea genului X înseamnă mers înainte și propășire? Propășirea cui? Preocuparea Uniunii Europene pentru „a combate homofobia și discriminarea pe motiv de orientare sexual” poate fi îndreptățită, dacă nu se face introducând bunul plac în metodologia națională a atestării identității. Cartea de identitate se obține în baza unui certificat de naștere care menționează, anatomic, sexul M sau F. Noul act impus de UE nu cere nici un document care să ateste dovada orientării sexuale, lăsată la discreția solicitantului. Deci, statul certifică „în orb”, situație nemaiîntâlnită în mecanismul eliberării oricărui document de acest gen, toate necesitând un altul sau mai multe premergătoare! Și ca să-ți schimbi prenumele trebuie să ai o hotărâre judecătorească, pentru a-ți modifica sexul, este suficientă declarația proprie, care azi poate fi una, mâine, alta! Dacă atletul B are, peste noapte, revelația că-i F, mâine, la Olimpiadă, poate concura în competițiile feminine – vă închipuiți-vă ce haloimis urmează! Evident, noile etichetări se vor aplica și retroactiv. Poate ați întâlnit, pe net, felicitările nemeritate ce le-am primit pentru izbânda de a fi izbutit, pe vremea lui Ceaușescu, scriind filmul „Un bulgăre de humă”, „cel dintâi lung metraj românesc dedicat unei mari prietenii homosexuale – Eminescu și Creangă.” Se va umple istoria noastră de transgenderi!

Cât privește tricolorul: n-aș fi vrut să mă aflu în situația chestorului, altfel inteligent și cu eschive deștepte, pus în situația ingrată de a explica dispariția drapelului național de pe cartea de identitate. Roșul „difuzează” numai la noi, și n-avem aparatura care să-l imprime cum se cuvine. Cu o singură pensie specială (apropo: cuvințelul „special” este menit să ascundă pudic ceea ce nu-i de spus – nu degeaba nemții și-au botezat echipele de la crematorii „sonderkommando”!) s-ar putea cumpăra tot setul de aparatură care să îngăduie și românilor afișarea drapelului național! Rămâne marea, enorma întrebare: de ce la alții se poate, și la noi, nu?