Mircea Radu IACOBAN

Din simplă curiozitate, ia să vedem ce și cum scriam în această rubrică din gazetă în urmă cu un deceniu. Iată (2011): „Lucrând mai bine de 20 de ani în teatru, m-am ales cu o anume sensibilizare la ceea ce îndeobşte se numeşte spectacol. Şi avem parte tot timpul, pe scena vieţii, de minireprezentaţii cu valoare spectaculară – premeditate sau nu.” (În ultima vreme, cu precădere în viața politică...)

„În incinta stadionului, alături de show-ul major desfăşurat pe teren, mai furnizează emoţii alt etaj spectacular, cel al tribunelor, uneori mai atractiv decât meciul în sine, dar şi partiturile solistice, repede identificate şi valorificate de camerele tv. Unele se nutresc din amănunţimi (cum ar fi expresiva mimică a lui Becali), altele imortalizează prestaţii individuale ţinând mai degrabă de circ. N-am prea văzut înflorind ca la noi specia antrenorului zărghit şi săltăreţ, care oferă  jenante reprezentații pe tuşă, îşi smulge părul, urlă la arbitri, ţopăie, dărâmă paravane, face țăndări ferestre şi stârneşte panarame. Fiindcă suntem latini vulcanici? Şi Hererra-i latin, şi Lippi, Murinho, Capello – i-aţi văzut vreodată să-şi calce şapca în picioare (ca Hizo), să vadă toate faulturile pe dos (Dan Petrescu), să implore agresiv divinitatea (Şumudică), să spargă panouri (Cârţu)? Am răsuflat o vreme, fie şi-n împrejurări episodice, în preajma unor antrenori români intraţi în legendă: Covaci, Oană, Angelo Niculescu, Mircea Lucescu. Firi echilibrate (excepţia: Teaşcă), meseriaşi serioşi, niciodată tentaţi să se scălămbăie pentru tribune, concurând reprezentaţia de pe teren şi făcând circ pe tuşă. Păi – mi s-ar putea replica – fiindcă unii dintre ei nici nu-s latini până la capăt. Adevărat: Pişti Covaci era român după mamă, ungur după tată, evreu după bunici şi sârb după străbunici. Ilie Oană s-a născut la Harbor, în America. Dar mamele-s românce, aşa că alta-i explicația respingerii clovneriei: buna creștere și buna cuviință. Angelo pune punctul pe i: <totul pleacă de la educaţie sau, mai bine zis, de la lipsa educaţiei.> La urma urmei, ce-i mână în luptă pe antrenorii expansivi-explozivi-circari? Întâi de toate, vor să demonstreze că și râul, și ramul sunt împotriva lor. Apoi, să arate tribunelor cât de mult suferă ei pentru cauza echipei. Pe urmă, cât de important este antrenorul. În fine, ard de dorinţa să se afle în atenţia generală – măcar aşa, dacă prin rezultate nu-i chip. La casele mari, cu cât palmaresul antrenorului este mai impresionant şi mai respectabil, cu atât nu i se clinteşte vreun muşchi pe figură. Marele domn care a fost Covaci i-a antrenat pe Cruyff, Platini, ba chiar şi pe Arsene Venger, a câştigat două cupe continentale şi una intercontinentală, ca să nu mai vorbim despre performanţele obţinute în România, Olanda, Grecia. Totdeauna calm, elegant, măsurat. Angelo şi Mircea Lucescu îşi au, la rândul lor, buchetul de succese care să-i recomande pentru înscrierea în rândul antrenorilor români şi imperturbabili, şi aureolaţi de ceva performanţe. Numai că nici unul dintre ei n-a rupt gura târgului la echipa naţională (de menţionat cel mult calificarea la Mondialul în care Dobrin n-a jucat). De ce asta? Poate tocmai pentru că n-au fost suficient de balcanici... precum sârbii bunăoară – dar ăsta-i un subiect ce-l voi discuta cu alt prilej.” (n.m.: iată-l ivit)

„Până atunci, să observăm că, pe măsură ce antrenorul coboară scara performanţei, urcă hotărât în avanscena spaţiului tehnic de la tuşă. Există şi aici excepţia care să confirma regula: Dan Petrescu, meseriaş de frunte, cu nota 2 la purtare pe marginea terenului. Care – culmea! – are la activ şcolire englezească; nu s-a prins şi pace.... Măcar Cârţu are (potrivit gazetelor) certificat medical, aşa că trebuie să-l iertăm, nu prea ştie ce face...”

Ia să vedem cum stau lucrurile după zece de ani: unii s-au mai potolit, trecând pe funcții administrativ-tehnice (Cârțu, de pildă), pe alții nu-i putem judeca fiindcă nu-i mai vedem de aproape (Dan Petrescu), Pițurcă zici că și-a însușit câte ceva din fatalismul oriental, Reghecampf, în lipsă de rezultate pe teren, se menține în atenție prin năbădăile vieții personale. Iar Hererra, Lippi, Angelo, Covaci, Angelo ș.m.a. s-au călătorit către ceruri... Dintre mai noii veniți, Dinu Tudoran putem spune că nu există (în vreme ce penibilul patron Becali rade tot), Rădoi n-are efectiv ce spune. Poate și fiindcă ceasul fotbalului românesc ticăie mai amorțit ca niciodată. Pe ecranele noastre, Simeone de la „Atletico”, Croitoru, de la Botoșani, și câțiva mai mărunței rămân să anime tușa și să amintească de stirpea antrenorului-Vezuviu. Printre români, și în urmă cu 10 de ani, și acum, un mare și adevărat domn: Mircea Lucescu.