Mircea Radu IACOBAN

Pentru mine, Olimpiada, în ansamblul ei, a fost un spectacol trist. Evident, mai întâi din pricina absenței spectatorilor. Sportul nu poate fi înțeles altfel decât ca o bucurie publică – și a competitorilor, și a celor din tribune. Poate exista sport și performanță în sine, dar fără rezonanța stadionului, qui prodest? Desigur, n-are cum fi vorba de vreo diminuare a interesului prezumată la Tokio, și în general în realitatea ultimilor doi ani, ci de o jugulare artificială de sorginte pandemică, ce vâră sportul în cușcă și-i mută audiența în statistici. Rămâne să aplaudăm tabele? Pe de altă parte, nu mi se pare chiar corect să tratăm la modul egalitarist performanța în toate sporturile, neținând seama de gradul interesului pe care respectiva disciplină l-a deținut din totdeauna.

Moral, medalia olimpică de aur nu poate avea decât valoare egală și-n tenis, și-n scrimă, deși tenisul se află în clasamentul popularității pe locul 3, iar scrima, pe 45; în fapt, opinia publică operează departajări logice, dându-i Cezarului ce-i al Cezarului. Tot aur au obținut și atletul Husein Bold, și boxerul Teofilo Stevenson, și floretiștii rămași cvasianonimi după trecutele Olimpiade: să fie același lucru? Da – în statistici. De aproape două secole, duelul a fost exclus dintre modalitățile de rezolvare a conflictelor umane, armele albe le mai utilizează doar delincvenții, dar scrima a rămas în programele olimpice. Cât se poate de firesc, fie și doar pentru că a făcut parte în 1896 din programul celei dintâi Olimpiade. Cu siguranță va fi menținută în veci. Numai că spectatorii vor spectacol, iar meciurile fulgurante de scrimă au reguli atât de complicate și rezolvări cvasiinvizibile, încât a fost nevoie de implementarea semnalizării electronice: pur și simplu, de cele mai multe ori ochiul n-are cum urmări finalizarea fazei și nici decela caratele tehnice ale gestului decisiv. Ceea ce nu înseamnă că performanța scrimerului nu există, că investiția de trudă și talent nu-s remarcabile - atâta doar, este un sport care, obiectiv, n-are cum interesa decât un public foarte restrâns.

La ora la care scriu, la Tokio, România a obținut patru medalii. La Los Angeles, în 1984, 53! Și toate cele patru medalii de acum (bravo sucevencelor!) la canotaj și scrimă, amândouă sporturi „de nișă”, cinstit vorbind, aflate într-o zonă restrânsă a interesului general. Pe vremuri, obțineam medalii la gimnastică (72 în total!), atletism, lupte, tir, box, haltere, judo, handbal, tenis, echitație, bob, rugby, volei, caiac canoe, natație ș.a. Ce se întâmplă cu sportul românesc? Pare în cădere liberă! Revenind la scrimă, fiindcă de aici am pornit din pricina gestului bădărănesc al spadasinei Brânză, care a refuzat să accepte gestul strângerii mâinii ministrului Novac (altfel, deloc performant în funcție). Țara se cuvine să-i fie recunoscătoare sportivei, care a fost de trei ori campioană mondială și de șapte ori campioană europeană, onorând un sport „de seră” într-o carieră întru totul remarcabilă. De fiecare dată a fost onorată cu recompensele cuvenite. De aici și până a-i pretinde ministrului s-o aștepte la aeroport cu un cec de cinci milioane euro, distanță enormă! Probabil că, de era validă, Simona ar fi obținut cel puțin argintul izbutit de Brânză-Popescu. V-o închipuiți procedând aidoma? Nu, veți zice, fiindcă tenismena noastră nu prea mai are nevoie de bani, dar, cu siguranță, alta-i pricina: pur și simplu, Halep, pentru cariera căreia statul român n-a cheltuit un leu, e-nzestrată cu buna cuviință și modestia care au făcut-o simpatică întregii lumi. Cineva a socotit cât a investit Federația de Scrimă pentru întreaga carieră a spadasinei Brânză-Popescu: suma totală nu-i deloc de neglijat! De unde se vede că reproșul și pretențiile denotă o regretabilă „pierdere a legăturii cu pământul” și că mentalitatea generală a sportului românesc tinde a fi tot mai grav infestată de lucirea parșivă a banului!

Tot la Olimpiadă, nu o dezamăgire, ci un adevărat dezastru – fotbalul. Coroborată și cu ridicolele rezultate din cupele europene, actuala situație s-ar cuveni să ducă la demiterea imediată a conducerii FRF. Nu știu care ar putea fi procedura legală, da-i absolut imposibil să menții în fruntea unei Federații personaje care cufundă constant fotbalul nostru într-un hău al dezastrului. Antrenorul naționalei a ajuns să declare pe față: „La câte am arătat, am emoții și cu Liechtenstein!” Și nu-i deloc singurul vinovat: peștele de la cap se-mpute. Diriguit de Burleanu și dominat de sfinția sa Becali, fotbalul românesc se scufundă!