Mircea Radu IACOBAN

Îmi amintesc cât de mândru eram, în copilărie, de șapca roșie a lui taică-meu (o vreme fusese impiegat de mișcare la Ițcani) care-i atesta apartenența la „cea de a doua armată a țării”. Așa era supranumită Calea Ferată Română, adevărat model de organizare riguroasă și de impecabilă disciplină, deplin comparabilă cu milităria. Și iată că în anul de grație 2021, doar într-o săptămână, două trenuri deraiază la Fetești, blocând circulația pe magistrala 800 taman în perioada vârfului anual de trafic pe magistrala către litoral. Cel mai grav dintre accidente, care a doborât de pe linie 14 vagoane din garnitura unui marfar cu 41, l-a comis  mecanicul unui tren privat (ca și precedentul de altfel). Se cuvine acordat acestui amănunt importanță deosebită? Aș spune că da: mai toți foștii salariați ai CFR, mulți deja pensionați, angajații companiilor private, odată scoși din rigurosul sistem disciplinar în care au lucrat până la transfer, dau semne că încă n-au fost încadrați întru-n suficient de responsabil și de supravegheat mecanism apt să prevină efectele indisciplinei și iresponsabilității. În situația în care, pentru economii, a dispărut postul de mecanic ajutor, cel care conduce trenul a rămas singur în cabină și prevenirea evenimentelor grave trece în sarcina așa numitei „pedale om mort”, care declanșează frânarea automată în cazul în care o situație neprevăzută exclude mecanicul din actul conducerii garniturii.

Câtă vreme omul de la controler era beat (!!) situația rămânea previzibilă, și se cuvenea prevenită încă din depoul de îndrumare, unde se face (dacă se mai face, la privați) inclusiv controlul tensiunii și al stării generale a mecanicului. Comunicatul criptic al CFR („sistemul de frânare automată nu funcționa”) se cuvine cumva tradus, cu explicațiile cuvenite. De ce nu a funcționat? Nu poate fi vorba decât tot despre o gravă indisciplină, fiindcă-i destul de incomod să ții apăsată o pedală ore în șir (mai ales cu o alcoolemie de 0,4!) și, ades, mecanicul pur și simplu o blochează în poziția apăsat. Ajunge o cărămidă! Este o bănuială a mea, mult mai plauzibilă decât defectarea sistemului, din câte cunosc până acum neînregistrată în istoria accidentelor feroviare de la noi. Le-am luat la cercetat din 1894 și până acum.

În copilăria căilor ferate, „pedala om mort” n-avea cum să existe, fiindcă tracțiunea cu aburi nu putea s-o îngăduie. Principalele cauze ale deraierilor erau, pe atunci, macazurile întredeschise, defectele de linie și de material rulant, vitezele neregulamentare, „scăparea” trenului pe pantă, neobservarea semnalelor, îndrumările greșite, gheața și zăpada, sau un cumul de pricini mai mult sau mai puțin de prevenit. Cea mai cumplită deraiere, cu cifră incredibilă de morți (peste 1.000) s-a petrecut în Moldova, în noaptea anului nou 1916. Ultimul tren „de etapă” aducea în frântura de Românie care mai rămăsese populația ce încerca să se refugieze spre Iași căutându-și salvarea din calea armatelor lui Mackensen. La Clubul CFR din Iași poate fi consultat un dosar tehnic complet al acestui incredibil eveniment: un tren arhiaglomerat aducea de la Galați călători disperați aciuați pe tendere, tampoane, scări, cuple, acoperișurile vagoanelor, cobora în voia lui panta de la Bârnova, în vreme ce mecanicii au greșit grav dând contra-presiune cu roțile celor două locomotive frânate (s-au îndoit bielele motoare!), frânarii, în înghesuiala imposibilă, n-aveau cum să acționeze frânele de mână și, colac peste pupăză, călătorii dintre vagoane au apăsat cu picioarele, fără să-și dea seama, manetele robinetelor care izolau frâna automată. Toate s-au adunat și au contribuit la această groaznică tragedie: de-a lungul liniei, în casele cu ferestrele luminate, se cânta „O brad frumos”, în vreme ce 1.000 de români coborau implacabil către o moarte în flăcări.

De atunci și până azi, perfecționări continui au îmbunătățit siguranța circulației: absolut de necomparat siguranța traficului feroviar de atunci cu acea de azi, care pare, tehnic, a elimina total fatalitatea unor astfel de evenimente nenorocite. Ceea ce nu înseamnă că unele accidente, totuși minore, nu s-au mai produs – zeci și zeci sunt înregistrate în istoria CFR, dar tot mai puține și de mult mai mici proporții, recordul negru din 1916 rămânând de neclintit. O observație care mi se pare esențială: nicăieri n-am întâlnit menționată, în documente, cauza „mecanic în stare de ebrietate”. Personal de linie da, mecanici, niciodată. Iat-o ivindu-se acum, în 2021! Calea ferată română este în continuare subfinanțată, liniile sunt în mare suferință, dar barem disciplina încă-i respectată.

Companiile private par a aduce o fisură gravă într-un sistem care nu îngăduie bâlbe și iresponsabilitate. Ceva trebuie făcut. Grabnic.