Mircea Radu IACOBAN

„Pe când eram noi tineri și gazetari fruntași” (cam așa sunau versurile unei parodii datorate, desigur, lui Florin Mihai Petrescu) /„revista „Cronica” iubit-am pătimaș.” Defectul cu tinerețea (noastră) s-a corectat din mers, iar gazetăria moldavă avea să-și treacă în cataloage frenezia altor „fruntași”. Care, scăpând de teroarea quadratului tipograficesc, altfel așezau în pagină, altfel strecurau dramul de ironie, altfel știau a se lua de piept în cutare dipută, altfel... S-ar zice că-i lege a firii: pleacă ai noștri, vin ai noștri, fiecare mereu cu alt însemn al personalității, mereu dornici să aprindă „motorul progresului” denumit „schimbare”. Îmi amintesc începuturile „Cronicii”: la treabă primii soseau șefii, adică trei adjuncți și... nici un redactor-șef – așa arăta „schema redacțională”, concepută să nu îngăduie niciunuia dintre noi să-și „ia nasul la purtare” și să susțină „eu decid”. Insomniile vârstei îl aduceau printre primii pe Aurel Leon, pe care-l suspectam că... doarme în redacție. Ceea ce chiar făcea când lucra la Stația Orășenească de Amplificare proaspătul ieșit dintre drapelele cu care se învelea peste noapte minunatul și inegalabilul copil mare numit Valer Mitru: cu o garoafă la butonieră, cu ceva fire de mărar și pătrunjel în buzunarul de la piept (pregătite pentru dregerea bucatelor de la Casa Universitarilor) și cu o sarsana de bumbi, chenare și chenărașe aduse de la tiparița de la Vaslui, gata să fie presărate în pagină mai abitir decât mărarul preste supe... Sună telefonul – parcă mai puțin agresiv decât de obicei: Duduia Otilia. Se interesează de programarea versurilor ei, de versurile Anei Mâșlea, și-l roagă pe Ștefanache, venit la revistă direct de la Județeana de partid, s-o ajute, c-a venit frigul și-i singură în Zlataust. Ștefanache vobește cu „tovarășul Mihai”; profesorul Todosia, șef de secție la Județeană, face el ce face și, în aceeași zi, pe ulița lui Barbu Lăutarul se aude hodorogind carul cu lemne... Bădia Nică (Ion Istrati) deschidea ușa redacției cu timiditate simulată. Purta mereu sub braț un teanc de hărtii – reclamații adresate fie altor redacții din țară, fie cine mai știe căror foruri decidente „mai sus”. Se uita la noi, cei mult prea tineri, zâmbea subțire și amenința, nu chiar în șagă, „te trec în memoriile mele!” Ceea ce s-a și întâmplet, numai că nu prea văd pe nimeni, în anul de grației 2021, interesat să le citească. Avea nemulțumiri foarte concrete: în „Cronica”, schița lui, „Bostanii”, n-a fost paginată cum se cuvine, titlul era prea mic, grafica lui Val Gheorghiu prea mare. „Bre, parcă proza mea nu-i decât legendă la ilustrație”! Pentru ca, peste ani, să mă cheme, în ultimele sale clipe, spre a-l ajuta în orânduirea treburilor pământești de care urma, peste o zi-două, să se desprindă. Scrisul cu care am notat atunci ultimele dorințe ale lui Bădia Nică e teribil de tremurat, parcă nici n-ar fi al meu – tot tinerețea era de vină, și neobișnuința de a ne afla în preajma plecărilor definitive... Glasul subțiratic al lui George Lesnea se auzea încă de pe holul Palatului Culturii. Începea cu „sănătate, boieri dumneavoastră”, și trecea repede la „Cine-i, cine-i?” când se-ntâmpla să urce scara monumentală vreo suavă făptură instalată pe tocuri-cui, mare raritate pe atunci. Încropea imediat o epigramă pe loc potrivită, ori din vreme pritocită... Iar telefonul: Miluță Gheorghiu mă roagă să-l ajut în „reactualizarea” unei comedii de Kadelburg, unul dintre sucesele sale de dinaintea războiului. Spectacolul „Punctul negru” ar fi urmat, pleda, Miluță, „să desfunde mahalalele”! Vechea traducere din germană părea câlțoasă și cam primitivă, se cuvenea obligatoriu reluată, iar inapetența mea funciară față de limba cea nemțească au omorât proiectul înainte de a se naște... Înalt, drept, parcă ușor absent, Florin Mihai Petrescu trecea printre noi la propriu, dar și la figurat, cu obișnuitul său zâmbet blajin, gata oricând a-l preschimba în hohot... La biroul de vizavi („eternul vis-a-vis”, cum ne scriam unul altuia autografele) N. Barbu „topora” vreun articol, o cronică teatrală, ori o notă împotriva „sportismului”, ori o diatribă la adresa spectacolelor ușurele, ori... orice, cu aceeași aplecare dârză asupra foii albe, repede albăstrită de scrisu-i egal și ordonat. Când sora lui m-a chemat („Veniți, a murit Nicolae”) aveam să văd cum chircește moartea: rămăsese o mână de om ghemuit pe-o canapea... Alături, în camera „șefilor”, Sturzu își construia iluzoriile sale „ziggurate” de hârtie, în vreme ce Ștefanache își îmbogățea colecția de scrisori cotidiene trimise în dreapta și-n stânga (în special lui Marino) nădăjduind în obținerea unui „captatio” necesar și lui, și gazetei...Vreme trece, vreme vine. Și-ncepe a prinde contur și ființă încă o „masă a umbrelor”. Alta, în același oraș etern.