Mircea Radu IACOBAN

Dacă tot am istorisit, în rubrica precedentă, o tristă poveste din „epoca de aur”, mai încerc o pogorâre în maelströmul cultural ceaușist, în căutare de noideslușiri privitoare la un subiect de mai bine de 30 de ani foarte prezent în paginile presei culturale: cenzura. Cine ar crede că și la Editura „Junimea”, și la Teatrul Național, apariția cenzorului purtător de ștampilă pătrată era mult așteptata veste bună? Reprezenta dovada că, în cele din urmă, cartea va apărea, spectacolul va ajunge în scenă! La noi, adevărata și terifianta cenzură nu era, de fapt, în sarcina... Cenzurii. În România au funcționat zeci de pre-cenzuri și post-cenzuri, adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînțelese, implicite, una mai contondentă decât cealaltă, unele întru totul stupide, ceea ce nu le făcea mai puțin periculoase, dar și unele abia bănuite, doar întrezărite, inaccesibile. Destinul cuvântului scris își încâlcea firul într-o rețea orweliană complicată și contorsionată, de care generația post-decembristă de scriitori mă tem că nici n-a auzit! A tipări o carte acum e floare la ureche, altădată, ehei, ce trudă, ce aventură! Ca idee, însăși existența unei cenzuri e-o gravă anomalie, aptă să semnifice reprimarea oficializată a gândirii libere: n-au cum ființa cenzuri scuzabile decât dacă își propun să protejeze secrete militare ori cine știe ce taine majore ale statului (mari invenții, rețelele de informații, ș.m.a.). Văd că sunt destui autori care vor să se împăuneze, după război, cu „lupta împotriva cenzurii”. Care, programatic, nu accepta niciodată o discuție cu autorii, ci doar cu directorii instituțiilor ce propuneau editarea ori reprezentarea. De regulă, întru apărarea cărții, conducerea Editurii încerca să-și susțină punctul de vedere, cenzura, pe al său. După aceea, Editura nu intervenea în texte, plăcerea revenindu-i autorului. Unii se repezeau să taie, pentru a grăbi apariția, alții modificau cât să nu se sesizeze prea limpede directețea „fitilului”. În fine, cei mai scrupuloși nu se dădeau ușor bătuți și trimiteau memorii. Dar nu la Cenzură, de unde n-ar fi primit niciodată un răspuns, ci la „forța conducătoare”, Partidul (care, cum se știe, era „în toate”). Marile decizii de interdicție ori de acceptare nu le lua Cenzura, ci sumedenia de foruri și forulețe, în cap cu Ministerul Culturii (rebotezat „Consiliul Culturii și Educației Socialiste”). Am avut situații în care cenzorul a ștampilat filă de filă fără să citească un rând (cazul romanului „Bunavestire” al lui Nicolae Breban). Primise „de sus” dezlegarea să dea viza „în orb”. Adică, de la Partid. (Lepădarea PCR de instituția cenzurii echivalează cu derobarea Bisericii Catolice de responsabilitatea Inchiziției!) Cartea lui Breban a fost făcută praf la o Plenară a CC al PCR – au condamnat-o vehement taman cei care o aprobaseră! A trebuit să vizitez ades culoarele Cenzurii (D.G.P.T., la Casa Scânteii), unde se pășea pe vârfuri și se conversa numai în șoaptă. Cenzorii n-aveau nume de familie, trecea ca o umbră tovarășa Cici, dincolo ștampila tovarășa Mimi, de la birourile alăturate se ițeau capetele tovarășelor Fifi, Mimi, Jeni, Pepi, Miți. De ar fi existat probleme de ordin politic, fuseseră „rezolvate” în prealabil la CCES. Cenzurii îi reveneau mai degrabă mărunțișuri: să nu se vorbească despre instalația PK-022, ciordită de băieții lui Pacepa de la vreo firmă apuseană, să dispară din text cuvintele prohibite (Dumnezeu, suflet, biserică, înger, sfânt, duh ș.m.a.), dar și în funcție de evenimentele politice petrecute între timp (de regulă, discursurile lui Ceaușescu, plenarele, consfătuirile, introduceau restricții noi). O mare păcăleală: desființarea Cenzurii, în 1977, n-a eliminat și pre-cenzura CCES, dintotdeauna cea decisivă. Acum, manuscrisele erau citite... de cine credeți? Mare noutate: de tovarășele Cici, Fifi, Pepi, Mimi, Jeni, ale căror birouri au fost desființate și mutate în alt etaj, tot la Casa Scânteii! A dispărut Cenzura, dar au rămas, cu aceleași atribuții, cenzorii, sub altă firmă! Efecte deloc secundare: s-a întărit, de voie-nevoie, auto-cenzura cât de cât protectoare, iar directorii de edituri și instituții de spectacole ezitau să mai trimită la București spre aprobare manuscrisele care altădată le înaintau cu speranța „poate trece”. Altă nouă, idioată și scandaloasă găselniță: își poate închipui cineva astăzi că, pentru a fi tipărit, aveai nevoie înainte... de aprobarea unui cenaclu literar, oricare, putea fi și cel din Belciugatele!? Evident, formalitate absurdă și jignitoare, emanată de la „marele cârmaci”: și Marin Preda, și Nichita Stănescu, care și-au onorat din totdeauna profesia de scriitor, trebuiau să obțină  acordul și susținerea unui cenaclu... de amatori! Ultima etapă a pre-cenzurii: aprobarea Planului Editorial de către Secretariatul CC al PCR. Nimeni nu avea acces la acest for, de unde și imposibilitatea aflării motivației în virtutea căreia cutare titlu dispărea din plan (la acest nivel nu se adăuga, ci doar se operau tăieturi). Se mai cuvine adăugată o observație elementară: cenzorii erau și ei oameni. Mai încuiați, mai descuiați, mai curajoși, mai fricoși, mai rău intenționați, ori cu disimulate bune intenții, unii cu ulcere cu nișă, alții doar ulcerați în propriul orgoliu de autori nerealizați. Am cunoscut cenzori idioți, dar și cenzori luminați¸unii au îngropat, alții au salvat cărți. Câteva aveau să rămână.