Mircea Radu IACOBAN

A dat Dumnezeu ploaie: prea multă, dar să nu cârtim, poate-i un ecou întârziat al procesiunilor cu icoane scoase mai an’ și al rugilor de slobozire a norilor la vremea secetei de as’primăvară. A trecut Solstițiul de vară 2021 (asta-i vară?) și cu atâta apăraie pogorâtă din cer, doar ciupercile codrului se pot bucura în neștire și-n toată voia. Televiziunile s-au și repezit să avertizeze: atenție, ciupercile-s purtătoare de pericole mortale! Gazetele-s pline de știri alarmante cu frecvente otrăviri, pricina arătată cu degetul fiind mai pretutindeni aceeași: bureții s-au corcit. Inocenții s-au încrucișat cu periculoșii, rezultând ditamai amenințarea generală. Drept pentru care, mai toți amicii mei au refuzat invitația la o tocană de hribi – frica păzește bostănăria! Cum încă din copilărie colind pădurile Bucovinei în căutarea „mănăstirii într-un picior, ghici ciupercă ce-i”, și niciodată n-am avut parte barem de un sughiț neplăcut, mă pregătesc cu mari nădejdi de primele expediții ale lui 2021. Roada pădurii merită onorată, deși, regretabil, încă n-avem o zi a ciupercilor (precum cea, adânc necesară, a alegătorului). Am fost absolviți de purtarea măștii, Covid-ul și-a tocit colții, s-au instalat căldurile ce nutresc mirabila prefacere a sporilor, potecile încă-s glodoase, dar pe unde-i stâncărie, pasul găsește sprijin, așa că se pot cuteza făr-de prea mare grijă drumeții către ținuturile hribului moldav. De povestea cu corcirea, specialiștii de la Agronomia ieșeană pur și simplu râd; adevărat, în timp, odată cu perfecționarea mijloacelor de investigare, s-au identificat specii până acum considerate comestibile, care pot avea niscaiva efecte dezagreabile – nicicum letale. După cum s-a descoperit că unele ciuperci ocolite spăimos sute de ani nu prezintă nici un pericol. Da-i prea complicat să intrăm în astfel de amănunte; hazliu ar fi că s-a aflat proprietatea unui burete („ciuperca bufniței” – seamănă cu zbârciogul) ce poate înlocui alcool-testul: după ingerare, vreme de trei săptămâni, dacă subiectul bea o picătură de alcool, îl ia o cumplită pântecăraie... Oricum, nu-i de glumit: nu se pune în sacoșă decât buretele bine cunoscut. Din proprie experiență: cele mai multe (și regretabile) confuzii le produce recoltarea celor foarte tineri, care încă n-au toate caracteristicile bine definite, speciile putând să se asemene. Deși lepiota e tratată cu șuturi, fiind confundată cu otrăvitoarea „pălărie a șarpelui”, rămâne de departe o delicatesă culinară mult apreciată în toată Europa și de-a dreptul ignorată la noi. Are, însă, atâtea rubedenii periculoase și greu de deosebit, încât nici eu nu mai am curaj s-o pun în traistă – deși atâția ani am făcut spectaculoase șnițele din lepiote. Mă însoțea un amic doctor întru ciuperci; acum, Gelu probabil c-o fi culegând gălbiori la poarta raiului; fără diagnoza lui exactă, trec pe lângă lepiote ignorându-le cu vinovată neîncredere. Deși ar fi un „test” simplu: dacă inelul de pe picior coboară la cea mai mică atingere, ciuperca poate fi adusă fără grijă în bucătărie. Oricum, parcă mai bine nu... O altă specie, foarte greu de aflat în codrii României, căreia de asemenea îi sunt neștiute rarele calități, am avut șansa s-o afluîn codrii Dobrovățului: șase exemplare din uriașa și rarisima ciupercă-delicatesă Langermannia Gigantea, două din ele de aproape 3 kg fiecare. Capturi similare (aflu de pe net) au fost tratate ca eveniment și în amănunt semnalate de presa din China (2008), Italia (2002, 2009, 2012), Polonia și Cehia (2005-2007), Marea Britanie (2010), Spania (2011), România (2011). Dincolo de virtuțile culinare, Langermannia are proprietăți anticancerigene (din ea se extrage „Calvacin”) și este utilizată ca medicament în zona Cernobâl. Pentru că a aflat un exemplar din miraculoasa „Gigantea” în provincia Catanzaro, dl. Giuseppe Gato a fost felicitat personal de președintele provinciei, Wanda Fero: „Ați găsit un specimen excepțional, care atestă bogăția mediului din țara noastră”. Italianul se laudă cu un exemplar, sussemnatul cu șase, așa că de atunci tot aștept felicitări de la Ministerul Mediului... O ciupercă mai mărunțică (sub ½ kg) am lăsat-o să mai crească; când am revenit, nu mai era: în jur, doar urmele mistreților. Firește, nu deconspir cu exactitate decât zona – undeva, la câțiva kilometri de ctitoria lui Ștefan, mănăstirea Dobrovăț. Poftiți de căutați! Și nu-i glumă: la nevoie, anexez documente foto! Toate ca toate, numai că 2021 a adus ciupercarilor singuratici o pacoste neașteptată: moș Martin. Care mi-era drag să-l știu în codrii Bucovinei și-n afara bătăii carabinei lui Ceaușescu, numai că le e prea drag și iubitorilor de arginți europeni, care l-au lăsat să puiască până peste poate. „Relocarea” sălbătăciunilor nu rezolvă mai nimic, doar se mută primejdia altunde. Ursul dedulcit să prade, pradă și-n Harghita, și-n Bucovina. Ce-i de făcut, închiriez scutieri ca să culeg hribi?