Mircea Radu IACOBAN

Am ostenit să tot scriu despre ridicolele texte de muzică ușoară al căror univers  ideatic continuă să se întemeieze pe două sublime trăiri-stas: „Mi-e bine cu tine” / „Mi-e mai bine fără tine”, amândouă aşezate sub semnul implacabilului  „vei pleca” / „vei reveni”. După care, în astă formă strâmtă se toarnă banalităţi de grădiniţă, cacofonii, pleonasme, ilogisme ş.a.m.d. S-ar zice că-i explicabil: unde-i grâu, e și neghină (numai că-n orizontul genului grâul înverzește din an în Paște!) și făcăturile de doi bani vor pieri de la sine, ignorate de ascultători și, firește, de radio-difuzori. Aș! Ascult radio în mașină și constat că piese rahitice și inculte, despre care am scris aici în urmă cu zece ani, fezandate în fonotecile radiourilor, se difuzează cu iresponsabilă voioșie în continuare. Unele formații nici nu mai există, câțiva cântăreți au răposat, dar făcăturile (mă refer în primul rând la texte) viețuiesc bine mersi întru zgârierea prea răbdătoarelor noastre urechi. La întrebarea „ce importanţă daţi versurilor în alcătuirea unei melodii?”, media opiniilor de pe bloguri situează importanţa „complementară” (!?) a textului în jurul unui procentaj de 40. Eu, unul, nu-s în stare să accept în vecii vecilor o tâmpenie rimată doar pentru că-i bine susţinută muzical – poate-s de vină şi anii în care am lucrat la radio şi tv, poate şi reflexele impuse de şcolirea într-ale filologiei. Primează evident goana aprigă după rimă – iat-o pe Georgia cât de ingenos află rezolvarea: „Ăsta e tramvaiul patru / Nimeni aici nu-şi face patul” (na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!). Sau: „Dar uneori e ciudat / nu mai sunt deştepţi / îţi spun că te iubesc / când nici nu te aştepţi” („Asia”). Pentru a ajunge la rima salvatoare poveşti-doreşti, „Non Stop” ne fericeşte cu o memorabilă cugetare tâmpă: „Cauţi în zadar să mă găseşti în basme, în poveşti / Dar tu nici nu doreşti”.  Poftim: caută şi tot caută în zadar, dar, de fapt, nici nu vrea! Pretutindeni, pleonasmul este-n largul lui: „Ce uşor mă făceai / Să mă-ntorc înapoi” („Pops”), „Revino iar în viaţa mea / Şi întoarce-te înapoi” („Move’n Dance”), în vreme ce Ov. Komornyk nu se sfieşte să ne destăinuie, cu tremolouri durute, dorinţa-i mistuitoare: „Să-ţi sărut din nou / Iar buzele fierbinţi”. La ele acasă sunt şi cacofoniile: „TrăiasCĂ CAlculatorul!” („Varza”), „Dar nea Tache vrea s-o faCĂ CAsieră la TAROM” (Şt. Bănică Jr.). De tot hazoasă este ploaia de ilogisme, explicată, involuntar, printr-o strofă-destăinuire: „Eu sunt o fire complicată / Nu îmi place niciodată / Să rămân prea mult să meditez / Şi vreau DECÂT să mă distrez”. De înţeles apetenţa pentru distracţie a tinerimii, dar dacă-i de tot consumatoare de energii şi nu lasă loc nici bietului strop de efort intelectual, atunci, să te ții! S-o ascultăm  pe Celia, căreia i se suprimă abuziv dreptul de a circula printre nori: „Fără tine să zbor nu mai pot / Pulsul inimii îmi stă pe loc”. Tare de tot chestia cu „pulsul inimii”, dar la mare înghesuială (ritmică) iată că merge! Înşir, la întâmplare, alte mostre de gândire bleagă şi versificare facilă, nici măcar copilărească: „Am zărit-o, în inimă mi-a pătruns / Şi m-am îndrăgostit într-un minut”. Ca să vezi ce simple-s toate şi ce uşor se scriu versuri în ţara lui Eminescu, unde tot românu-i poet: „Atunci când îţi va fi mai greu / Să te gândeşti la mine mereu”. Musiu poete, ori „mereu”, ori „atunci când” – dar ce nu se poate când totul se poate? Năbădăile amorului, combinate cu somnul raţiunii, nasc mici monştri de tâmpenie crasă: „Când tu nu eşti lângă mine / eu plâng – tu crezi că-mi este bine / Şi niciodată să nu te îndoieşti / că îmi este bine atunci când îmi lipseşti” (?!) – „Alpha”. Ați priceput ceva? Era de priceput? N-am suficient răgaz şi spaţiu pentru a analiza mai amănunţit această calpă şi imposibilă înşiruire de vorbe blegi, chinuite să sune din coadă, da-s prea evidente mai întâi logica martirizată, apoi infantilismul deplin al confecţiei versificate. Nu lipsesc din panoplia muzicii uşoare româneşti sugestiile sexi-porno de tipul (evit, totuşi, porcăriile prea deşănţate) „Fac orice să te am / Pe o bancă în parc, sau la mine acasă”, ori „Eu te iubesc când te întorci cu spatele”, afişându-se înduioşătoare precauţii dezarticulate gramatical („Sunt prea sensibile, pe unele le dor”) şi asezonate cu aiuristice declaraţii de dragoste („Eşti unica iubire, chiar şi ultima” – „Iris”). Putem continua cu exemplificările la nesfârşit, dar noi vorbim, noi ne auzim. Textele muzicii uşoare au căpătat, din cauza indiferenţei generale şi statutului de rubedenie scăpătată a melodiei, dispensă de calitate literară, dispensă de logică, rabat la gramatică. Iată că-s perene și n-au moarte (na că, influențat de context, am comis și eu un semi-pleonasm!). Vreme în care textierii improvizaţi se umplu de bani viraţi în contul unor aşa-zise drepturi de autor şi drepturi de folosinţă. Nu pot încheia decât cu întrebarea leninistă „Ce-i de făcut?”