Mircea Radu IACOBAN

Ce repede se uită! Generația mea, care a văzut și a trăit toate minunățiile „epocii de aur”, fiind întrutotul aptă să depună mărturie (din păcate, nu prea-i întrebată...) trece în ritm alert pragul către definitivul „dincolo”. Tineretul nu prea pare interesat să afle cum va fi fost viața părinților și bunicilor în urmă cu 30-40 de ani –taman a acelor care, trudind într-un univers terifiant, au izbutit să îmbogățească o țară sărăcită cu o zestre materială și culturală de care, în mare măsură, ne-am bătut joc după 1989. La o întâlnire literară, o cenaclistă uimită și neîncrezătoare m-a întrebat dacă-i adevărat că, în tipografii, cenzura interzicea, la capăt de rând, despărțirea numelui „Ceaușescu” în silabe. Iaca, na!

De adevărat, era adevărat, fiindcă primele două silabe erau „cea-u”, vai de mine, ceau, salutul de despărțire al italienilor! Da-i un mărunt flecușteț, cu totul neînsemnat față de exasperantele abuzuri, lipsuri și rigori ce afectau profund, nociv, insuportabil, existența tuturor românilor. Era, desigur, încă un semnal al dezmățatului cult al personalității, mă tem că inventat nu de Ceaușescu (care, evident, îl savura cu gâdilitoare și primitivă satisfacție), ci tot de românași de-ai noștri, conform proverbului adaptat la morala epocii „capul care linge, sabia nu-l taie”. Și dacă prea puține mai știm despre noi, darămite despre înaintașii model într-ale proslăvirii! Nu cred să mai aibă cineva amintiri directe privind dârdorile în care intra România când, la fiecare sfârşit de noiembrie, începeau pregătiri sârguincioase pentru sărbătorirea zilei de naştere a generalissimului I.V. Stalin.

Delirul omagierii în genunchi atinsese asemenea cote ale linguşelii hilare şi aiuritoare, încât, azi, numai cine cunoaşte cât de cât dimensiunile mecanismului terorii poate să-şi explice aberaţiile aniversare ce luaseră incredibile proporţii. La Moscova, nimeni n-avea nici curajul să-şi domolească primul aplauzele (dai tonul? lagăr!), aşa că, la mitingurile omagiale, bieţii aplaudaci îşi pocneau palmele până la epuizare fizică! Comitetului de organizare a festivităţilor de la Moscova (Stalin-70) i s-a propus, între altele, construirea unei biserici cu hramul „Slavă epocii staliniste!” („tătucul popoarelor” intra, indirect, în rândul sfinților!), oraşul Moscova să se numească „Stalin”, URSS să se re-boteze „Uniunea Stalinistă a Republicilor Sovietice Socialiste”, sărbătoritul urmând să primească, între alte titluri, şi pe acela de „savant al lumii”. Hazlie – dacă nu chiar tristă – a fost încredinţarea organizării adunării festive nu Comitetului Central, nu Guvernului, ci… Ministerului Securităţii!

Nici România nu se lăsa mai prejos: „Suntem convinşi că conducerea (sublimă cacofonie, n.m.) Partidului şi Guvernul RPR vor satisface dorinţa noastră înflăcărată şi vor acorda oraşului nostru înalta cinste de a purta numele Oraşul Stalin.”  Semnează, „oameni ai muncii din oraşul Braşov”. Cităm din planul central de măsuri: „Tovarăşul Stalin va fi numit (nu ales!, n.m.) membru de onoare al Academiei RPR, toate gazetele de perete vor fi închinate tov. Stalin, în seara zilei de 21 decembrie vor avea loc serbări populare – muzici, hore, jocuri de artificii.” Un grandios spectacol festiv a fost organizat, desigur, la Moscova: dansa Maia Pliseţkaia, cânta Sviatoslav Richter, iar corurile reunite şi orchestrele au interpretat piesele „Conducătorul poporului”, „Cantata Stalin” şi „Cântec despre Stalin”.

Interesant este că aparatul de agitaţie şi propagandă era condus de P. Pospelov, acelaşi Pospelov care avea să redacteze… raportul de condamnare a stalinismului citit la Congresul XX de Nichita Hruşciov!! Natura omului e atât de schimbătoare… La noi, voci alarmate sesizau rămâneri în urmă ce puteau afecta amploarea vibrantelor festivităţi: „în Capitală nu s-a vândut nici un exemplar din „Scurta Biografie”, la Tutova lipsesc broşurile lui Stalin despre udarnici şi stahanovişti, în Ialomiţa „Carnetul Agitatorului” încă n-a ajuns, la UCB nu s-au făcut Colţuri Roşii”… Desigur, „Filialele Uniunii Scriitorilor din RPR vor organiza conferinţe, după care scriitorii vor citi fragmente din operele literare închinate tovarăşului Stalin.” Urmează un nesfârşit torent de măsuri privind cărţi, filme, spectacole, simpozioane, conferinţe, ţinute de Al. Drăghici, Ana Pauker, Iosif şi Liuba Chişinevschi, Teohari Georgescu, Vasile Luca…

Ce vis urât!