Mircea Radu IACOBAN

N-aș crede că prea multă lume a auzit de „răzeșii găzari” de pe valea Tazlăului Sărat. E-o zonă aparte, de tihnită și luminoasă frumusețe a peisajelor, cu dealuri bogat împădurite și cu remarcabile situri de interes arheologic și etnografic – din păcate nu tocmai luată în seamă în stabilirea itinerariilor turistice obișnuite. În „Descriptio Moldaviae”, Cantemir descria o mai puțin obișnuită îndeletnicire a localnicilor răzeși: „În Tazlăul Sărat, aproape de satul Moinești, în ținutul Bacăului, țâșnește dintr-un izvor păcură amestecată cu apă, pe care țăranii noștri de obicei o folosesc la unsul osiilor de la căruțe...”. Poate că în discuțiile privind romanizarea Daciei s-ar cuveni mai apăsat luate în seamă și descoperirile arheologice din zonă, unde s-au găsit monede romane imperiale purtând chipurile lui Nero, Vitelius, Hadrian, Vespasianus, Antonius, Marc Aurelius, piese rare, acum expuse la muzee din Iași, Bacău, Onești. Numele posomorâtului și înnoratului masiv deluros dominant, ce pare a nu fi „tradus” limpede până acum, „Managhia”, l-am aflat până la urmă printr-o tălmăcire din italiană – „cel care plouă” ori „cel care aduce ploaie” – semn că Bandinus și ai săi (își aveau reședința episcopală la Bacău), dacă au lăsat urme în toponimie, au fost mai mult decât obișnuiți călători străini prin Moldova veacului XVII...   Seva pământului nu era utilizată doar pentru propriile nevoi gospodărești, ci căruțele cu butoaie de „păcură” ajungeau până la Tighina, Timișoara, Cluj, Constanța, Chișinău, Brașov, Bazargic, Iași, Suceava, Brăila, Sighet, purtând totodată și mesaje ale unei anume civilizații locale cu trăsături aparte, acum deplin uitate. Vara, răzeșii își munceau câmpul, iarna o porneau în lungi bejenii comerciale cu „lubrifianții” epocii... Cineva a aflat în tainițele internetului un articol al meu din 1962 (!), publicat în „Flacăra Iașului”, în care, la 22 de ani, mă entuziasmam naiv și lozincard la vederea petelor uleioase ce sclipeau pe oglinda Tazlăului, în care vedeam „semne ale bogăției sub-pământului românesc”. Astăzi am zice că mai degrabă ar semnifica regretabilă poluare, numai că nu-s motive de îngrijorare, fiindcă „păcura” nu mai țâșnește din gropile săpate în iarbă de tăzlăoani, iar sondele de pe valea Tazlăului, forate trudnic și adânc, dau cu greu de țițeiul altă dată de la sine slobozit... În acest iunie ploios și rodnic totuși, Eminescu a fost comemorat la Măgirești, satul Prăjești, în prezența unor primari, a fețelor bisericești, a cadrelor didactice din școlile locului, a unor elevi de la Liceul „Eminescu” din Bacău, a mai multor vizitatori, într-un așezământ de cultură care pur și simplu m-a uimit: „Muzeul răzeșilor găzari de pe valea Tazlăului Sărat”. N-am crezut că într-un sat oarecare poate fi construit un astfel de modern și impecabil așezământ muzeal, devenit, prin strădania Fundației culturale „Urmașii răzeșilor găzari de pe valea Tazlăului Sărat”, un adevărat centru iradiant de cercetare istorico-etnografică! Nu l-a construit Ministerul Culturii, nici Consiliul Județean Bacău, nici fondurile europene, ci pur și simplu prin efortul comunei! Totul aici este modern, solid, bine gândit și bine înzestrat cu aparatură toate felurile, inclusiv de proiecție și amplificare a sunetului (ba chiar și generator independent de curent – la țară, se mai „ia” lumina!); mobilierul, vitrinele ce găzduiesc roade ale cercetărilor proprii, definesc un ansamblu ce poate fi invidiat de orice instituție muzeală cu pretenții! Omul sfințește locul! Mai întâi se cuvine menționată generozitatea cu care un profesor de la Universitatea din Bacău, născut aici, (Const. Parascan) a donat suprafața de teren moștenită, inițiind și constituirea Fundației amintite, apoi întâlnirea cu alt om al locului, primarul Câdă (și aici, ca și în cazul Managhiei, ar avea loc investigații etimologice, de astă dată în postata onomasticii!). Televiziunile ne-au obișnuit cu știri despre isprăvi necurate ale primarilor, rar primim vești îmbucurătoare despre mai mari ai ruralului ce determină astfel de ieșite din comun realizări în edificarea culturală! (Încă un amănunt: primarul găzduiește, cu toate cheltuielile, o echipă de voluntari transilvani ce repară o biserică din secolul XVII, demult abandonată și avariată.) Proiectul continuă: vechea casă părintească a profesorului Parascan, aflată în coasta Muzeului, urmează a fi refăcută, spre a fi îmbogățit tematic cu o așezare tipică de „găzar” din veacul XIX, dotată cu  inventarul domestic refăcut și completat etnografic. Demn de tot interesul rămâne faptul că Muzeul nu este conceput ca o instituție statică, amorțită în etalarea de exponate, ci ca o făptură vie, menită să găzduiască diverse evenimente culturale, cum a fost amintita comemorare a lui Eminescu, precum și continuarea cercetării în amănunțimi ale prea puțin cunoscutei viețuiri a „găzarilor” moldavi. Deci, se poate! De trei ori, bravos!