Mircea Radu IACOBAN

A trecut și 15 iunie, ziua în care românii știutori de carte au evocat cu emoție, sfială și respect despărțirea pământească de Eminescu. Dacă s-au potolit negările violent iconoclaste, rămâne în circulație o întrebare aparent nevinovată – dar și ea insidios-contestatară: mai este Eminescu actual? Cu alte cuvinte, mai are rost să-i citim „măiastra carte”, să-l studiem în școală și să-l considerăm, prin operă, contemporanul nostru? Întrebarea nu-i deloc nouă. Îmi amintesc de ancheta cu titlul „Eminescu - actual/inactual” pe care o realizam la „Cronica veche” acum un sfert de veac. Pe atunci se punea în discuție însăși legitimitatea sondajului: cum adică „Eminescu – actual/inactual”, ce întrebare o mai fi şi asta, doar răspunsu-i mai mult decât ştiut, scrie-n carte, „contemporanul nostru – Eminescu”! Acum, întrebarea este văzută ca necesară și revine frecvent, fiind pusă cu insistență mai ales de către tineri dascăli de limbă și literatură română. Care, în context, sugerează și răspunsul: Eminescu nu poate fi actual! Și nu se cuvine să-i așezăm printre cei care, din ignoranţă şi din dorinţa de a fi cât de cât şi oricum luaţi în seamă, contestă caratele „Luceafărului poeziei române”. Îndoiala nu exclude buna credință. Devine păguboasă doar când denotă suficiență, aroganță, cultură firavă și incapacitate de a scruta în jur mai departe de lungul nasului (cazul junei profesoare Dușmănescu, care vrea să-l scoată pe Creangă și din școală, și din literatură, dacă s-ar putea și din mormânt). Rezervele faţă de opera eminesciană s-ar putea reduce rezumativ la una dintre propoziţiile-cheie din mult discutatul număr al revistei „Dilema”: „Eminescu nu-mi spune nimic!” Formularea exactă şi completă ar fi trebui să sune „Eminescu nu-mi MAI spunenimic!” – de aici încolo ne mai fiind vorba despre o negare oarbă a valorii operei, ci doar a inserţiei sale în contemporaneitate. Discuţia în sine are legitimitatea ei şi n-ar trebui înlocuită cu o afurisenie generală nutrită din „patriotism” ofuscat. Două sub-teme ale chestiunii pot fi evitate. Prima: receptarea superficială şi festivistă – unanim cred, şi definitiv dezavuată. A doua: actualitatea gazetăriei eminesciene, care-i incontestabilă şi se întemeiază pe resurecţia unor tare vestejite de condeiul celui mai mare gazetar român. Dacă evoluţia societăţii ar fi fost alta, probabil că nici ecoul aprigei prestaţii gazetăreşti n-ar mai rezona atât de dramatic acum. Ne limităm, aşadar, să căutăm temeiuri ale actualităţii în opera propriu-zisă (poezie, proză, teatru), domeniu în care se cuvine operat precaut şi-n permanentă relaţionare cu evoluţiile din literatura universală. Mai sunt Dante, Cervantes, Balzac, Schiller, actuali? În afara obligaţiilor şcolare, ce mobil ar putea determina coborârea din raft a „romanului naţional” „Manoil” de Bolintineanu, dar şi a trilogiei „Wallenstein” a lui Schiller, amândouă cândva la mare modă? Accederea în universalitate o poate facilita monumentalitatea temelor (Homer, Goethe, Racine, Tolstoi, Eminescu), dar nu aşează automat opera sub semnul actualității imediate. Multe dintre scrierile de răsunet în alte veacuri nu mai prezintă întâi de toate interes didactic – dar obligă la respectul cuvenit (exprimat în primul rând prin cunoaștere) câtă vreme fac parte dintre izbânzile tezaurizate în istoria culturii umane. Lumea n-a început și nu se sfârșește cu noi! Şi opera lui Eminescu are, vrem nu vrem, caracter istoric, asemenea tuturor marilor creaţii ale umanităţii, iar istoricitatea nu lasă loc autonomiei atemporale. Numai în basme se poate vorbi despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte! Drept pentru care unii cercetători (I.F. Bociort) propun „ca termen corect pentru capodoperele artistice de primă mărime pe acela de «peren». Capodoperele nu sunt eterne, dar sunt perene, adică, au viaţă lungă. Cât de lungă? Pot tinde şi către infinit. Depinde în bună măsură dacă-s „purtătoare ale unor valori mai mult sau mai puţin permanente” şi, evident, dacă au strălucirea artistică aptă să le situeze cât mai aproape de zenitul creativităţii umane. Lirica de dragoste a lui Eminescu este şi rămâne perenă datorită eternităţii prezumate a sentimentului, cât şi modului particular în care a fost artisticeşte investigat. Numai că până şi percepţia eternului „te iubesc!” a început astăzi să capete conotaţii de nebănuit cândva, nu-i mai includ obligatoriu în relație pe „el” și „ea”! Nu văd nici un act de les-Eminescu dacă-l considerăm ilustru scriitor peren. Câţi dintre scriitorii lumii se pot aşeza sub blazonul perenităţii? Pefericiţii şi binecuvântaţii scriitori români astfel învredniciţi îi numeri pe degete. Începând, desigur, cu Eminescu.