Mircea Radu IACOBAN

Se spune că ne despărțim de trecut râzând. Ori barem zâmbind. Teza marxistă va fi funcționând în n cazuri și situații, în alte n² nicidecum (cronicile românilor: mai mult lacrimă decât veselie!); cu siguranță însă că în istoria noastră recentă pot fi aflate sumedenie de trăsnăi ce te fac să întinzi zâmbetul de la o ureche până la cealaltă. Fericitul dezgheț de după 1989 a îngăduit și aberații izvorâte din cea mai bună intenție, minate de exagerări naive din care nu putea să se aleagă decât praful și pulberea. Acum un deceniu, în primăvara lui 2011, postere cu chenar tricolor anunţau înfiinţarea Societăţii „Respublica Romana”. Ar fi, deci, o aniversare, doar s-a scurs exact un deceniu: ia să vedem ce-a rămas. Nu era chiar noutate: formațiuni similare fiinţau deja la Constanţa, la Năsăud, la Cluj-Napoca, şi le-am putea considera chiar tradiţionale dacă ne gândim la conduita înaintaşilor – Coşbuc n-a fost membru la „Virtus romana rediviva?” Noua formaţiune moldavă, cu misie mai degrabă politică decât culturală (se știu cazuri în care organizații declarat culturale dețin fotolii în Parlament!) constata că „în România multe lucruri merg prost din cauză că (iată, asta era! – n.n.) am uitat cine suntem cu adevărat şi cine au fost strămoşii noştri latinii, tracii, dacii (cam încurcată formulare, n.m.), care aveau cândva simţul echilibrului, virtuţii, frumosului, decenţei, valori spirituale care astăzi la noi s-au cam uitat.” Inimoşii întemeietori (probabil, de ce nu, niscaiva profesori de latină pensionari) erau convinşi că „dacă vom descoperi tinerei generaţii de români adevărata sa identitate traco-latină, valorile spirituale romane, modul de viaţă roman, înţelepciunea strămoşilor latini, virtuţile Republicii Romane, cu siguranţă naţiunea noastră se va însănătoşi şi va prospera material şi spiritual”. Mărturisim că n-am fi chiar atât de siguri, dar să vedem mai întâi ce garanţii oferea Statutul. Conform documentului de bază, noii membri vor trebui să depună un jurământ de fidelitate (încheiat cu invocaţia „Ita me adiuvat Deus Fidius!”) prin care se obligau „să pună în practică modul de viaţă latin”, având ca model de virtute pe eroii romani Latinus, Aeneas, Iulius Ascanius, Romulus, Numa Pompilius, Servius Tullius, Cincinnatus, Camillus, Papirius Cursor, Decius, Vespasian ş.a. Numai că firavele ecouri ale lecturilor de odinioară din Plutarh, Tit Livius, Pliniu acţionează ca un semnal de alarmă, care ar obliga să privești cu circumspecţie atât „modul de viaţă latin”, cât şi modelele la care eram somaţi să ne întoarcem. Dacă, într-adevăr, Cincinnatus a fost considerat în epocă un model de virtute, ce facem cu ceilalţi, începând cu Romulus, care şi-a ucis fratele şi a răpit Sabinele? Ori cu dictatorul Camillus, care a măcelărit populaţia Capenei, a deturnat în folos propriu prăzi de război şi (între altele) i-a masacrat pe... Daci? „Modelul” Decius a iniţiat persecuţia creştinilor, trimiţându-i să-i sfâşie fiarele; cât despre Vespasian, inventatorul primelor latrine publice cu taxă, Tacitus spune că domnia sa a fost infamă şi odioasă. Considerat regele corupţiei (lui îi aparţine istorica formulare „Pecunia non olet”, „banii n-au miros” – copios evocată şi speculată în romanele lui Balzac ori Scott Fitzgerald), el a introdus faimosul impozit pe... urină (n-ar fi bine să dăm idei fiscului nostru!). Tot Vespasian a testat flotabilitatea Mării Moarte aruncând în undele saturate de sare evreii esenieni de la Massada. Pluteau! Aş fi propus, dacă eram întrebat acum zece ani, să se mai scurteze lista „modelelor” romane, eventual şi după vizionarea filmului „Caligula”... Cât despre Statut, aici totul pare în regulă: Respublica Romana va fi condusă de comiţii, de Senat (zece senatori, nu mai mult), doi consuli, doi pretori, un edil, doi questori, doi cenzori şi un tribun („cu îngăduinţa Dvs., ultimul pe listă...”). Cârcotaş fiind, trebuie să denunţ cu regretabilă întârziere starea virgulelor din textul statutului, mai aiurea presărate decât acum 2.000 de ani... Fiind vorba despre o salutară inițiativă culturală cu evidente rezonări politice, ar fi de menționat și activitatea cenzorilor, însărcinați să „realizeze recensământul membrilor și să alcătuiască situaţia membrilor pe listele de avere”. O rânduire a membrilor în funcție de avere? Cum rămânea cu principiul „Salus populi suprema lex”? Pecunia non olet? Privită azi, propunerea de înființarea Răspublicii române nici bizarerie nu pare, ci ridicolă exaltare dacistă, dar iată că în 2011 cineva putea s-o ia în serios! Mă-ntreb câte dintre înjghebările și figurile politice de ieri-azi, de la Partidul democat agrar la Șoșoacă & comp. nu vor fi tratate, în amintirile celor din 2031, cel mult cu zâmbete îngăduitoare: d-ale tinereții!

Minunat: tineri, dar până când... tot tineri?