Mircea Radu IACOBAN

Vechile reflexe gazetărești mă fac să iau în seamă momentele aniversar-comemorative, potrivite prilejuri pentru a readuce în discuție cazuri asupra cărora apasă tot mai greu, motivat sau parțial motivat, lespedea tăcerii. Iată, se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui Mihail Ralea. Monica Lovinescu l-a considerat „un valet patentat al comuniștilor” și „un moralist fără morală”, afirmații care sunt sigur că se pot sprijini pe destule temeiuri reale. Cel care a patronat scrierea și apariția cărții „Caracterul antiștiințific și antiuman al psihologiei americane” (n-ar trebui uitat: editată în colaborare cu istorici sovietici – de fapt, cei care, în anii ʹ50, stabileau „linia” și dictau concluziile), Mihail Ralea, perceput și ca exponent antidogmatic al radicalismului burghez de stânga, poate fi evident acuzat de ascultătoare slujire a regimului Dej. Totuși, etichetă destul de șubrezită la lectura (cine o mai face?) documentelor din acei ani, care arată încă o dată cât de nedreaptă și neștiințifică este tratarea unor astfel de subiecte după rețeta simplistă alb/negru! Etichetarea ștanțată i-a fost aplicată într-o perioadă vijelioasă a rostogolirii de acuze, numai că remarcabilul Mihail Ralea, recitit, poate surprinde acum datorită revelaţiilor oferite de scotocirea arhivelor (unele publicate la „Nemira”).

Raportul „Asupra atitudinii intelectualilor faţă de regim şi a calităţii producţiei intelectuale”, redactat în 1955, ne înfăţişează un Ralea extrem de curajos, nonconformist şi... inamic acerb al realităţilor culturale pe care, într-un fel sau altul le slujise şi cauţionase în calitate de ministru al artelor în guvernul Dej, vicepreşedinte al Prezidiului MAN şi membru al Consiliului de Stat! Dacă aceleaşi lucruri ar fi fost spuse ori scrise de altcineva în 1955, respectivul înfunda puşcăria! Ralea şi-a luat ceva măsuri de precauţie: mai întâi, prin presărarea lozincilor şi poncifelor propagandistice dragi epocii, apoi, plasând observaţiile la timpul „a fost”, când, de fapt, ele oglindeau realităţi evident contemporane.

Nu ştiu să existe, în epocă, un document mai acuzator şi mai demascator decât acest „Raport”! Întregul demers, după cum se vede şi din titlu, porneşte de la ideea că importantă pentru producţia intelectuală este calitateaprestaţiei individuale. Ceea ce sugerează că Ralea, care, până atunci, părea a considera prioritar conţinutul ideatic, lăsând în planul al doilea caratele exprimării artistice, şi-a părăsit punctul de vedere, obligat de evidenta precaritate a producţiei artistice din epocă şi de debilitatea faptului de cultură subordonat trâmbiţatei orientări partinice. Ici-colo operează și cu jumătăţi de adevăr – dar şi aşa era primejdios pentru respectivii ani!

Ralea a fost primul care l-a arătat cu degetul pe impostorul Roller, a protestat faţă de scoaterea din institute a personalităţilor ştiinţifice marcante (Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Horia Hulubei ş.m.a.), a denunţat marginalizarea unor reputaţi plasticieni (Baba, Ciucurencu, Medrea) şi scoaterea din muzee, sub învinuirea de „formalism”, a pânzelor semnate de Luchian, Petraşcu, Pallady. Ia apărarea scriitorilor scoşi pe tuşă, condamnă deschis „blocarea” lui Arghezi, denunţă stupizenia Ofeliei Manole, care afirmase că statuia lui Eminescu nu poate fi amplasată decât „undeva la mahala”, etichetează cenzura ca fiind „sinistră”, deplânge starea materială a intelectualilor, acuză intervenţiile brutale în creaţiile literare şi plastice (unele tablouri au fost... modificate la Uniunea Artiștilor Plastici, spre a deveni „mai juste!”), cere acces liber la presa străină şi racordarea la pulsul literaturii universale, solicită valorificarea moştenirii literare şi-şi permite să discute mult mai nuanţat o temă tabu: libertatea de creaţie.

Mai știe cineva, la 135 de ani de la nașterea lui Ralea, de acest Raport incendiar? Plin de stângisme conjuncturale, dar mustind de semnalări grave, dure, sincere, „Raportul”, creaţie a unui intelectual exasperat, este mult mai coroziv şi inflamant decât puţinele proteste ce au făcut niscaiva valuri în epocă... Un singur (mare) reproş: nimic despre soarta intelectualilor arestaţi. Probabil, ar fi fost prea mult şi se primejduia finalizarea ansamblului. În acea vreme, fiecare pas, cât de mare, cât de mic, includea stricte și obligatorii măsuri de autoprotecţie. Acum, e uşor de judecat cu intransigenţă „revoluţionară”. Atunci...