Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu vreo patru-cinci ani am citit, în tren și-n fugă, o carte împrumutată de colegul de compartiment și semnată de clujeanul Aurel Sasu, „Cum mor scriitorii români”, alegând mai ales paginile consacrate unor condeieri pe care i-am bine cunoscut (Marin Preda, Ioan Alexandru, Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Șt Aug. Doinaș, Zaharia Stancu – la ceremonia solemnă petrecută pe platoul din fața Marii Adunări Naționale am și rostit un cuvânt funebru – Laurențiu Fulga, Mircea Nedelciu ș.m.a), unii fiindu-mi buni prieteni (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioanid Romanescu, Florența Albu, Cezar Ivănescu, Fănuș Neagu, Titus Popovici ș.a.), pe alții chiar debutându-i (Ion Petru Culianu). Sonoritatea multor dintre aceste nume s-a mai stins, revizuirile și reevaluările postrevoluționare unora ridicându-le cota interesului contemporan, pe alții aproape excluzându-i.

N-a fost o lectură temeinică, așa că mi-a scăpat o notă de la pag. 66 ce reproduce pasaje din „Cartea Albă a Securității”. Iată nota regăsită: „Sursa Unității oferă detalii despre atitudinea lui Mircea Radu Iacoban și Corneliu Ștefanache față de eveniment (n.m.: înmormântarea lui Mihai Beniuc) considerat <o scenă de roman>”. Diagnostic securistic de astă dată exact: chiar scenă de roman a fost! Probabil că i-o descriam lui Ștefanache în vreo împrejurare ulterioară, fiindcă la ceremonia funerară din 1988 am fost singurul ieșean de față la coborârea sicriului lui Beniuc în cripta Cimitirului Evanghelic din Capitală (de ce Evanghelic, poetul fiind creștin ortodox, se va vedea în cele ce urmează). Dintre cei (foarte puțini) care ne-am aflat atunci în preajma criptei, doar MRI și D.R. Popescu mai pot depune târzie mărturie, ceilalți aflându-și odihna risipiți prin cine știe ce alte cimitire...

În ce-l privește pe de mult uitatul poet transilvan Mihai Beniuc, două ar fi temeiurile care-l pot menține într-o zonă a interesului literar: mai întâi, desigur, poezia sa și apoi lunga prestație de președinte al Uniunii Scriitorilor. Prima l-ar putea absolvi cumva de uitare și ar îndreptăți destulă prețuire dacă ne referim aproape exclusiv la creația sa antebelică, cea de a doua lasă loc unor apăsătoare învinuiri de activă păstorire și practicare a proletcultismului de tristă amintire. Cât despre poezia lui din ultima perioadă, iată: „Mă simt ca un gândac într-o livadă / Și strig: măreț Partid, o, slavă! Slavă!”. La primul Congres al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (iunie 1956), Beniuc a fost ales prim-secretar (pe atunci, cum se știe, prim-secretarul era pretutindeni fac-totumul, președintele Sadoveanu fiind, de fapt, a cincea roată la căruță). Conferința din 1962 îi conferă titlul real, acela de președinte, pe care-l va deține ani în șir, perseverând cu obstinație în promovarea și susținerea literaturii „realismului socialist”, în continuare regretabil reprezentată de nulități precum Dan Deșliu & comp.

Cum toate pe lumea asta au un sfârșit, a sosit și sorocul despărțirii definitive de Beniuc. N-aș zice că se putea citi prea multă îndurerare pe chipurile celor veniți să-l petreacă pe ultimul drum, dar era, oricum, vorba de un poet cunoscut, fost lungă vreme președinte al Uniunii, gestul acoperind astfel și o îndatorire protocolară. Cimitirul Evanghelic s-a ales dintr-un motiv mai aparte. Fosta soție a poetului, Emma, evreică de confesiune evanghelică, mai demult decedată, a fost incinerată, iar dorința lui Beniuc, exprimată și-n câteva dintre cele mai simțite și mai realizate poezii ale sale, a fost să fie înmormântat împreună cu urna soției. Se pare că regulile Bisericii Ortodoxe nu îngăduie înhumarea unui evreu, fie și cenușă, fie și convertit, într-un cimitir creștin, așa că s-a convenit asupra unei soluții de compromis.

Până aici, nimic senzațional – până când și-a făcut apariția ambasadorul Ungariei. La ceremonia de dimineață (n-am fost prezent), reprezentantul țării vecine la București a depus la catafalc o jerbă ornată cu panglici în culorile drapelului ungar. La cimitir a venit cu una asemănătoare, pe care a așezat-o ceremonios tot pe sicriu. Gest frumos în esență, dar foarte greu explicabil, câtă vreme Beniuc era cunoscut pentru poziția sa net antimaghiară (printre altele, într-un volum din 1944 ataca vehement Dictatul de la Viena) și, de regulă, diplomația nu uită și nu iartă. Poate – este o supoziție – va fi prevalat activitatea de traducător a decedatului, prin care au fost făcuți cunoscuți la noi câțiva dintre poeții reprezentativi budapestani.

Cum-necum, sicriul era coborât în criptă acoperit cu o jerbă purtând culorile drapelului ungar. În ultima clipă și înainte de închiderea cavoului, Mircea Micu (și el plecat de mult în călătoria ultimă) cere groparilor să se oprească, smulge o panglică tricoloră de la una dintre coroanele depuse și o aruncă pe capacul sicriului. Să fie vorba despre un exagerat gest impulsiv de sorginte naționalistă? Poate da, poate nu. La urma urmei, un român, bun, rău, cum va fi fost, n-a coborât în mormânt sub steag străin.