Mircea Radu IACOBAN

Vorbim și tot vorbim despre totala transparență în actul de guvernare, în structura sistemului de conducere la toate nivelurile, precum și despre largul acces al cetățeanului la informațiile elementare necesare luării contactului cu autoritățile. Ia încercați să aflați numărul de telefon, adresa de acasă și de net a primarului din Înfundații de Jos: oricât ați scotoci internetul, degeaba! Se pare că evită să devină de tot publice personalitățile noastre... publice! Știind că-s mereu în căutarea tipăriturilor de odinioară, cineva mi-a împrumutat o prețioasă vechitură: Cartea de telefoane a Bucureștilor din anul 1943. Să vezi și să nu crezi! Război („dușmanul ascultă!”), bombardamente, camuflaj, lege marțială, spionaj, secretomanie. Și iată ce găsesc tipărit negru pe alb în Cartea de telefoane a Capitalei: Ion Antonescu, domiciliul Calea Dudești 202, tel. 42374, Mihai Antonescu, Calea Plevnei nr. 1, tel. 43176, Eugen Cristescu (șeful Serviciului de Informații al României), str. Lirei nr. 5, tel. 23702, Const. Argetoianu (ministru de interne), str. Emanuel nr. 36, tel.20782, Corneliu Zelea Codreanu (!), str. Câmpineanu 37, tel. 22342. Iorga era mort de trei ani, dar Cartea de telefoane, fatalmente situată în urma evenimentelor, îi păstra inerțial datele: șoseaua Jianu nr. 1, tel. 24112. Barem îți răspundea cineva din familie... Sigur că de-i sunai pe Ion Antonescu, pe Cristescu, pe Argetoianu, răspundea aghiotantul însărcinat cu trierea apelurilor, iar Ghiță de la Pocreaca n-avea nici o șansă să audă glasul conducătorului statului, dar exista, fie și numai teoretic, eventualitatea stabilirii jinduitei legături. Ca să nu mai vorbesc despre afișarea generoasă a adreselor de domiciliu. În veacul XXI, publicarea lor ar fi mană cerească pentru noile generații de „reziști”: ce demonstrații „spontane” s-ar mai convoca pe internet sub geamul bucătăriei lui Helvig, Orban, Ciolacu, Arafat (la Sibiu e mai greu de ajuns)! De unde impresia că, iată, ne temem și de umbrele noastre, chestiunea protejării identității devenind obsesie a veacului! De voiau, părinții și bunicii noștri puteau să-i scrie sau să-i telefoneze oricând lui Liviu Rebreanu (bd. Elisabeta nr. 97, tel. 39628), Mariei Tănase (Vasile Conta 3, tel. 49435), lui Const. Tănase (str. Puțul cu plopi nr. 10, tel. 39119), ori lui Victor Eftimiu (str. Dr. Marcovici 7, tel. 50832). Acum, de vrei să trimiți un mesaj pe net la Primăria din Fundul Moldovei, ți se cere mai întâi să completezi un „formular de contact” în care să-ți declari numele (obligatoriu), adresa de e-mail (obligatoriu), precum și, în avans, subiectul jalbei (tot obligatoriu) – după aceea urmând să afli dacă propunerea elementară de adresare către cei pe care i-ai votat se acceptă ori nu!... Altfel, Cartea de telefoane din 1943 e-o revelatoare fotografie sepia a stării nației ce se străduia din greu să-și păstreze dreptul la existență normală în vremuri profund anormale, sub bombardamente, restricții și rechiziții. Opul este prefațat de un „Index alfabetic al industriei și profesiunilor”, unde, de fapt, partea leului o dețin comerțul și comercianții. Ai nevoie de ace cu gămălie? Ți le oferă firmele Athanasiu & co. și... „Cartea românească”. Ai zice că n-are de ce să se afle ace, brice și carice în obiectul de activitate al „Cărții românești”, dar dând pagină după pagină, constați că-i cea mai prezentă firmă în comerțul de atunci al Capitalei: producea sau numai vindea de toate, de la aparatură medicală la mantale de ploaie cauciucate, utilaje de bucătărie, mașini de scris, radio-gramofoane, lămpi electrice, instalații de zincografie, haine de damă ș.a.m.d. (apropo: firma „Olivetti” livra „mașini de scris la distanță” – ce-o fi aia?). Un singur articol nu producea „Cartea românească”: cărți. Asta fiindcă „între arme muzele tac?” Nu s-ar zice, câtă vreme am numărat, în Bucureștii anului 1943, 62 de librării (vai, câte or mai fi acum?) și câteva zeci de anticariate! Nu știu dacă războiul a afectat atât de grav scrisul românesc, dar a justificat din plin apariția și bunăstarea firmelor de „camuflaje”, și mai ales a celor de „dărâmare imobile”, mai toate cu denumiri sugerând urgența („Demolarea rapidă”, „Dărâmarea urgentă” ș.a.). Una arbora o titulatură mai aparte, „Dărâmarea românească”, mult mai potrivită pentru uimitoarea puire la noi a firmelor similare după 1989. În 1943 distrugeau bombele, imediat după revoluție ne-am auto-bombardat, prin firmele de „demolări industriale”, cu trotilul interesului cupid și al naivității autohtone... O tristă realitate rezultă din citirea nesfârșitei liste cu adresele și numerele de telefon ale doctorilor din București. Cam jumătate evrei, în dreptul numelor cărora se precizează de fiecare dată „medic evreu”. Aproape ca-n „Noaptea de cristal” de la Berlin, când au fost sparte vitrinele magazinelor și pe uși s-a scris cu bidineaua „Jude”. Suna ca o severă avertizare: medic evreu, evitați-l! Ce mizerie! De altfel, partidul lui Hitler era solid reprezentat în Capitală, cu sediul pe strada Mussolini, colț cu... Țepeș Vodă, unde încă mai avea un post de radio, funcționa Secția de repatriere (adică aducerea forțată în Reich a sașilor bănățeni) și Serviciul German de Muncă (se știe ce însemna de fapt)... Firme bizare: „Împrumutări prosoape” (?), „Opinci de cauciuc”, „Droguri” (de fapt, drogherii), „Locațiuni de filme” (foarte multe; se puteau închiria filme precum până mai ieri casete?), „Faceri” (adică moașe, doar patru în tot Bucureștiul), „Paie pentru limonăzi” ș.m.a., imposibil toate bizareriile de menționat într-o rubrică de gazetă. O lume ce s-a dus licărește stins printre numerele înșirate într-o Carte de telefon...