Mircea Radu IACOBAN

N-am ascuns vreodată că-mi place peste măsură șahul și că-i acord chiar prea mult din timpul cât mi-a mai rămas. Acum, când vremea s-a mai încălzit și se poate juca afară, micile ieșiri în natură încearcă să țină cumva locul drumețiilor de altădată. Ultima mea călătorie ante Covid a fost în India (Dumnezeule, ce-i acolo acum!), ultima și singura cutezată în pandemie... la mănăstirea Fâstâci din județul Vaslui, că pe acolo virusul era greu de crezut să ajungă..... Ne poticneam mereu când stabileam programul viitoarelor dispute șahistice de două restricții permanente: nu când joacă „Poli” Iași, nu când joacă Halep. „Poli” a retrogradat, Simona „s-a rupt”, avem timp berechet pentru șah! Care bucurie, la alții să fie! După ce fotbaliștii ieșeni (vorba vine ieșeni!) au retrogradat cu brio, penibil, rușinos, la Iași am văzut multă supărare, invective rostogolite cu gura plină, acuze, amenințări, țipete de revoltă. Mai deloc lacrimi – se pare că nu se mai poartă. De ce să lăcrimeze, de pildă, Baxevanos? „Poli” a retrogradat, el își pune palma-n fund și începe negocierile cu alte cluburi. Miza eternă: bani și iar bani, cea mai clamată întrebare din vestiare fiind peste tot „când vine mălaiul?” Scuza care izbăvește („suntem profesioniști, jucăm unde ne cere contractul”) scutește de orice reacție sentimentală: ce mi-e la Iași, ce mi-e la Clinceni ori la Târgoviște? Veacul XXI trece romanța pe post de curiozitate naivă și exilează sentimentul între dovezile de slăbiciune. Când, la 19 ani, începeam să comentez la microfon meciurile din Copou, stadionul avea două rânduri de bănci de lemn, dar echipa trimetea cu brio câțiva jucători formați și afirmați la Iași în selecționata națională. Iubitorii fotbalului erau conștienți că-s martorii unei adevărate adăugiri de valoare la prestigiul unei urbe ce a produs performanță în toate cele – iată că și-n sport. Eliminarea motivației locale și invazia străinilor a preschimbat fotbalul românesc într-un spectacol-afacere din care a dispărut relația sufletească cu urbea-mamă. Cândva, echipa fanion a Iașului chiar studențească era – adevărat, studenție adeseori simulată (cu câteva fericite excepții), dar, barem aflai numele fotbaliștilor în cataloagele Almei Mater. De ce s-o fi numind și acum „Politehnica”, câtă vreme nu-i urmă de student pe foile de joc? Ce are „CFR Cluj” cu... calea ferată? Mă tem că trupa lui Deac nici nu știe unde-i gara! Ce-o fi academic la formația rurală din Clinceni? Unde-s studenții la „Universitatea” Craiova? Afară-i vopsit gardul, înăuntru o leșinătură pe post de leopard! „Craiova maxima” era cât de cât studențească! Iar acum avem, în cetatea banilor, chiar două echipe „universitare” făr-de picior de student în lot! Să zicem că, la urma urmei, asta contează mai puțin, deși minciuna din titulaturi, acceptată în numele uzului și al respectării tradiției, n-are cum ascunde ruptura dintre fenomenul fotbalistic actual și rădăcina locală care s-ar cuveni să-l genereze și să-l motiveze. Așa o fi și pe aiurea, dar la noi, cu vârf și-ndesat! Atașamentul local pare a mai funcționa cumva tot pe la Craiova, da-i vorba mai degrabă de orgoliu oltenesc exacerbat decât de o reală relație afectivă și responsabilă a jucătorilor cu orașul lor. Da-i al lor? N-aș crede că Fedele își dă duhul pe teren de dragul Craiovei, cât al „mălaiului” primit generos, azi aici și mâine de cine știe unde. Fotbalul românesc s-a dus de-a dura din pricini multiple, nu-i de vină doar invazia străinilor de mâna a doua și a patra, dar tăierea brutală a motivației locale după principiul „azi aici, mâine-n Focșani” se arată din ce în ce mai nocivă și mai păguboasă. Se vede că-s depășit și retardat în concepții: în epoca mondializării a devenit naivitate investiția de afectivitate și motivația „legăturii cu pământul”. Firește, e trudnic și aventuros să cultivi gogoșari, mai lesne-i să-i cumperi de la supermarket. Greu și complicat (apropo: cuvințelul „complicat” a năpădit comentariile tv: aud mereu că „e o minge complicată” – ce prostie!); decât să crești un junior, mult mai lesne-i să telefonezi la transfermarkt și să aduci o vedetă din liga a patra portugheză! Acționează și-n fotbal, cu rezultatele ce se văd, legea minimului efort! Iar când vine vremea alcătuirii echipei naționale, ce să faci, apelezi la Căpușă, fiindcă alți români n-ai... De fapt, pledez în gol și-n van: azi toate s-au schimbat, iar eu cer investiții sufletești într-o vreme în care banul a pus autoritar la colț sentimentul, iar atașamentul față de urbea ta a devenit moft de modă veche. Mult am suferit alături de echipa Iașului și chiar, copilărește, am lăcrimat atunci când se zbătea pe drumul sinuos A-B-A-B. Jucau ieșenii mei. Acum, când a retrogradat cu Duranovici, Platini, Vanzo, De Iriondo, Passaglia, Mensah, Deyver & comp. n-am a le spune decât atât: duceți-vă unde vi-i locul.