Mircea Radu IACOBAN

Teatrul din Suceava poartă numele rădăuțeanului Matei Vișniec. După cum avea să relateze mai târziu el însuși, dramaturgul a văzut „lumina scenei” la Teatrul Național din Iași. Puțină lume cunoaște povestea acestui debut considerat, la vremea aceea, de-a dreptul incredibil: Vișniec „alesese libertatea” (în terminologia oficială „a fugit din țară”), primind azil politic în Franța. Imediat a fost inclus pe lista neagră: nu numai că piesele lui nu puteau fi reprezentate, dar nu i se mai putea aminti nicăieri nici numele! Dispăruse din dramaturgia națională încă înainte de a-i fi reprezentată vreo piesă! Nu era o excepție: toți cei care izbuteau să evadeze erau eliminați pur și simplu din literatură, iar o mulțime de cărți care doar menționau astfel de nume damnate erau trecute în „fondul X” al bibliotecilor și total interzise. Nu era mare noutate: imediat după „eliberare”, în 1946, noua putere s-a grăbit să ia măsuri împotriva „otravei ideologice” și, cu destulă trudă… intelectuală, s-a alcătuit un prim inventar conținând 2000 de titluri. Peste numai doi ani, lista neagră a fost completată cu încă 8000, între care se aflau, culmea, și opere datorate lui Alecsandri, Cantemir, Coșbuc, Ispirescu, Kogălniceanu, Negruzzi, Rebreanu, ba chiar și Eminescu! Astfel de măsuri prohibitive au proliferat în perioada hitleristă ori stalinistă, dar au fost și situații în care democrații de faimă, inclusiv cea americană, au încercat să bareze accesul unor cărți „dăunătoare” în librării și biblioteci; era, însă, vorba de inițiative ale unor ONG-uri, fără girul oficial al statului (nu mai detaliez, am făcut-o, cu alt prilej, tot în această rubrică). În România, Securitatea își avea propria listă, mult mai bogată... prin continuă aducere la zi, fiind „arestate” și trimise ca probă în procesele politice cărți ce nu figurau printre cele 8000 interzise. Erau reținute la percheziții, culmea, și broșuri relativ recent editate de… Miliție, cum era „Darea de seamă asupra activității culturale” (din sistemul penitenciar, n.m.), apărută în 1965, inclusiv cărți semnate de Justinian Marina, Patriarh între 1948-1977 („Pentru pace în toată lumea”, 1955). Și broșura următorului Patriarh, Iustin Moisescu („Ierarhia bisericească în epoca apostolică”) a fost trecută pe lista neagră. Dar ce hibă politică va fi avut „Dicționarul Limbii Române Literare Contemporane” publicat de Dimitrie Macrea și Emil Petrovici apărut la Editura Academiei? Petrovici era „om de știință emerit” și primise Premiul de Stat în 1953 și 1963, Macrea era academician, iar cercetarea ca atare se situa, încă de la titlu, în afara oricărei conotații politice. Cum poate se știe, rigorile politico-ideologice variau semnificativ în timp: ceea ce a fost valabil cu un an în urmă putea deveni „nociv” după cutare Plenară ori discurs oficial. În vreme ce în 1948 erau „arestuite” doar unele dintre cărțile lui Iorga, până prin 1960 erau vânate toate din pricina unui automatism procedural: istoricul fusese om politic de anumită orientare, așa că toată opera savantului ucis de legionari se cuvenea pusă la index. Înțelegem (vorba vine!) de ce a fost interzis romanul „contra-revoluționar” în manuscris „Așteptând ceasul de apoi” semnat de Dinu Pillat, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „trădare de patrie” (?), dar chiar să fie scos din librării și biblioteci un Dicționar al limbii române? Simplu: autorii monumentalei cercetări n-au avut cum să prevadă viitoarele „evadări” și au citat în trimiterile bibliografice din subsolul paginilor nume… acum prohibite! Intrase vajnic „pe rod”  interzicerea editorială ori scenică a „fugiților” – precum și în cazul Vișniec. De câte ori am încercat să-i includ o piesă în repertoriul Naționalului, de fiecare dată primeam de la CCES (Ministerul Culturii de atunci) verdictul NU! Aparent, nu existau soluții, dar puteau fi speculate antipatii și conflicte latente între decidenții „la vârf”. Știind că alt ministru, cel al Tineretului (Nicu Ceaușescu), afișa o disprețuitoare frondă față de ministra Culturii (Suzana Gâdea), am propus, la risc, în programul Festivalului de teatru de la Costinești, patronat de această dată doar de UTC, o piesă semnată de Vișniec. Evident, Nicu a fost avertizat imediat că-i imposibil, autorul fiind transfug ștampilat cu interzis de cenzura CCES. Replica jemanfișistă a „prințișorului” rămâne antologică: „Transfug? Ei, și ce?” Piesa s-a reprezentat, autorul a debutat la Naționalul ieșean, revenind astfel printre cei... vii. Ca să vezi (și să nu crezi!) ce moravuri tipice „culturii socialiste” puteau determina destinul unui scriitor!