Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu 45 de ani am adus din Bucovina, de pe lângă izvoarele pârâului Belțag (Molid) trei brăduți de-o șchioapă. Au încăput toți trei în port-bagaj și i-am plantat în ograda strâmtă a casei din Copou. Le-a mers cum nu se poate mai bine, s-au înălțat drept și sănătos, miroseaua a rășină, a copilărie și-a Țara de Sus. Molizii au ajuns de două ori cât casa, într-un fel, legitimând statutul de bucovinean la care continui să țin în pofida „desțărării” decisă de întâmplările vieții. Deveniseră adevărați membri ai familie: pe cel mai înalt îl botezasem Haralambie, în amintirea bunicului de la Comănești căruia i-am găsit mormântul tocmai în cimitirul „Sfânta Maria a Zăpezilor” din Montreal... Numai că, nu știu de ce, chiar el, bradul din mjloc, cel mai falnic, căruia nici nu-i mai vedeam creștetul, și-n care cuibărea tot soiul de păsăret, a-nceput să se usuce dinspre vârf în jos. „Doctorii” silvici pe care i-am adus să-l vindece s-au declarat neputincioși: „asta e, i-a venit sorocul, brazii mai și mor.” Din podoaba curții, a devenit primejdie: dacă se abate o pală mai zdravănă de vânt, cade peste casă și mașină. Nu pot solicita intervenția Primăriei, fiindcă nu-i pe domeniul public, așa că decizia îmi aparține în întregime. Drept pentru care am convocat consiliul de familie (restrâns: eu și soața) spre a lua, cu jale în suflet, nedorita și inevitabila hotărâre hâdă: tăiem copacul. Ne mai rămân doi brazi – dacă și ăștia și-or da duhul, n-o fi un semn? Și n-am cum să nu-mi amintesc scena tăierii salcâmului lui Moromete, considerat de comentatorii prozei muntene drept adevărat simbol al trăiniciei și stabilității așezării. Ca să plătească datoriile la Bancă și „foncierea”, eroul lui Marin Preda decide să doboare salcâmul străvechi și să-l vândă vecinului Toader Bălosu. N-am datorii, nici vecini interesați de brazi uscați, iar situațiile nu-s identice decât oarecum în privința simbolisticii, nici ea până la capăt aceeași, fiindcă în filosofia ruralului moldav salcâmul este unanim considerat copacul sărăciei, nicidecum semn al trăiniciei, perenității și stabilității. În concepția lumii noastre arhaice, bradul veșnic verde ar întruchipa Pomul vieții, simbolizând tinerețea eternă, curajul, reînnoirea într-ale firii – nu degeaba îl împodobim de Crăciun și pe tot cuprinsul Europei se cântă în decembrie „O, Tannembaum”. Nu-i mai puțin adevărat că tăierea molidului plantat de tine poate induce, ca-n cazul salcâmului lui Moromete, senzația incomodă a implacabilului declin: toate au un sfârșit, nimeni și nimic pe lumea asta nu-i veșnic... Odată trista hotărâre luată, purcedem la cele cuvenite și apelez la firma de escaladare urbană „Force Alpin Group” (există așa ceva!). Cățărătorii (i-am admirat la lucru când mi-au „toaletat” teiul de la poartă), dotați cu tot soiul de hamuri, corzi, gheare și catarame, se pricep să navigheze dezinvolt la altitudinea coronamentelor, de zici că se fugăresc veverițe înarmate cu „drujbe” miniaturale la oblânc. Alpiniștii se prezintă la locul faptei și constată: „e greu!” Bradul, drept ca lumânarea, are 1,86 m. la circumferință, trece în înălțime de 20 de metri, ar fi bun de catarg la ditamai corabia, din el ar ieși bogăție de scândură, dar unde-s gaterele?... Spațiul e foarte strâmt, incomodează molidul sănătos de alături, mai sunt și firele electrice care se cuvin protejate, așa că se stabilește costul pipărat: 2.000 de roni. De unde se vede că, în cele din urmă, totul se plătește: m-a fericit Haralambie trei sferturi din viață cu răsuflarea Bucovinei, iaca, a venit nota de plată! Bine, dau banii, dar de unde-l iau pe Toader Bălosu? Ce mă fac cu cei câțiva metri cubi doborâți la poartă? Gunoierii nu adună decât mărunțișuri sortate ecologic, iar copacul, chiar tăiat bucăți, ar bara toată strada! În juru-mi, lumea ale centrale termice pe gaz, nimeni n-a mai auzit de înainte de revoluție cum trosnesc lemnele-n sobă! Încerc la un vecin, încerc la altul – doar zâmbete și nici un amator. Un binevoitor își amintește că ar avea o rudă la țară interesată (și acum arde tizic), dar satu-i tocmai pe malul Prutului, ar trebui cel puțin două camioane, costă mult mai mult ața decât fața! N-am cum să-l grațiez pe Haralambie, că-i primejdie de prăbușire, n-am cum să-l tai, că acolo-n poartă rămâne. Nu-mi rămâne decât să așez (pare-se, în van) întrebarea „cine vrea un brad?”

    Ce noroc a avut Moromete de vecinul Toader Bălosu!