Mircea Radu IACOBAN

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. În Evanghelia după Ioan, doar două substantive sunt ortografiate cu majusculă – unul propriu, Dumnezeu, și unul comun, Cuvântul. Greu de închipuit mai mare rang și prețuire! În poezia Mihaelei Grădinariu („Oglindă pentru spaimele luminii”, Ed.Eikon, 2021) cuvântul, scris ori nu cu literă mare, deține rol referențial principal, traversând când învingător, când aparent învins din prea lumești pricini, un univers întemeiat pe întrebări esențiale și răspunsuri nu totdeauna la îndemână. Absolventă (și) de Teologie, autoarea are, desigur, temeiuri mai solide și mai cuprinzătoare decât un cititor obișnuit de poezie, precum cel care aici semnează, pentru a prețui și, totodată, absolvi cuvântul nemurit în Evanghelii de învinuirile celor care, de fapt, n-au și nu pot avea deplin acces la taina Cuvântului creator – niciodată „doar litere chemate la-ntâmplare”! Universul acestui nou și tulburător mesaj poetic de la Râșca demonstrează că, mai ales în epoca internetului,nu numai repere de ordin geografic s-ar putea stabili în determinarea ariei de excelenţă a localismului creator, identificat de fostul nostru profesor ieșean Al. Dima, ci şi temporale, de parcă ar acţiona misterioase fenomene telurice, migratoare prin veac, apte să nutrească la un moment dat ţâşnirea unui impresionant evantai de străluciri (Blajul), spre a se muta apoi într-un alt tărâm mioritic, unde vegetează latent în aşteptare, urmând să izbucnească odată şi odată la fel de exploziv. Nici Fălticeniul şi nici chiar Iaşiul nu mai au cum să candideze cu aceeaşi îndreptăţire la un loc cu rang major pe harta localismului creator arborând autoritatea pe care au avut-o cândva. Sumedenie de factori concură la migrarea „matricilor creatoare” şi, oricum, nu văd cum „rădăcinile” ar impieta şi ar produce poticneli europenizării. Iată, Theodor Codreanu onorează literele scriind cu har de la Huși, Mihaela Grădinariu de undeva, de la Râșca... Ideatica acestei cărți se învecinează cumva cu aceea a dialogului „Plugarul și moartea” (Johannes von Tepl, pe la 1400), unde, într-o luptă cu vorbele, se înfruntă viața cu moartea: „Coasa voastră taie strâmb; florile le stârpiți, scaieții rămân în picioare” – spre a i se răspunde: „Coasa mea își vede de drum. Suntem sfârșitul vieții, sfârșitul ființării, începutul neființei, ceva care stă la mijloc între ființă și neființă. Suntem o întâmplare care e sortită fiecărui om”. Ce (mai) poate izbuti cuvântul atunci când rămâne imposibilă „Facerea lumii ediția a doua”? Cartea, grea de întrebări, tinde să-i re-confere încredere demiurgică, barem prin actul secund al creației în necuprinsul artei, iar reproșurile cu care este copleșit („cuvântul – vită de povară: pe spinarea lui doar dungi de tăcere”) se adresează de fapt incapacității noastre de a intui și mânui potențele cuvântului care zidește. „Timpul meu e-o bucată de cuvânt decupată aiurea” exclamă poeta cu voită exagerare vinovată, cerând Divinității într-o mărturisire a neputinței: „Sunt doar un vers mimetic (...) De toate cuvintele potrivite să mă dezbraci”. Dezamăgită, poeta denunță circulația ilicită a cuvintelor calpe, „târâș, material de umplutură”, a „cuvintelor-cârjă ce șchioapătă-n oglindă”, considerându-se cu umilință netrucată „o bucată de cuvânt decupată aiurea”. Efectul demersului poeticesc este invers: spusa nespusă conferă încredere în cuvânt, dar și-n destin, parcă urmând celor scrise în „Tratatul despre moarte” al lui Jankelevici: „Dacă moartea consfințește eternitatea lui «a fi trăit»,nu o face sacrificând individul pentru a cruța gândirea lui, aruncând o parte din lest pentru a salva esențialul; nu, dacă irevocabilul morții trebuie să facă irevocabilă viața cuiva, atunci este obligat să salveze totul: să salveze ființa de la pieire în însuși actul pieirii.” Marea șansă a celui hăruit și rostuit cu bucuria scrisului rămâne împlinirea prin cuvânt – cel ziditor și adevărat. „Oglinda” Mihaelei Grădinariu e-o carte a întrebărilor grave, tristețile existențiale lăsând încurajator loc de speranță a unei împliniri prin „cuvânt din greu, cuvânt din greu.”