Mircea Radu IACOBAN

În 2012 s-a difuzat prima emisiune tv din ciclul „Ghici cine vine la cină”. Continuă și azi! Mai mult, realizatorul, Vasile Arhire, s-a îngrijit să „extragă” de pe film textele convorbirilor și să le trimită la tipar, tezaurizând primele 18 într-un volum publicat în colecția „Dialoguri” a Editurii „Junimea” și următoarele 18, tot la „Junimea”, într-o carte ieșită de sub tipar acum câteva zile. Cum ține să sublinieze autorul în cuvântul introductiv, „timpul trece, slovele rămân”, într-un fel amintind motivația cronicarului: „să să știe!” Un demers întrutotul remarcabil, deloc singular în cine-creația lui Vasile Arhire, care, între altele, a izbutit și impresionanta portretizare a străzii ieșene G. Ibrăileanu, văzută și înțeleasă prin ochii și trăirile „riveranilor” (cum li se spune acum megieșilor în limbajul reglementărilor rutiere), precum și nenumărate consemnări ale unor evenimente cu rezonanță culturală care, în vremuri normale, au contribuit substanțial la împlinirea personalității unui oraș ce se vrea barem capitală culturală moldavă, dacă nu și națională.

Doar trei dintre cei 18 invitați „la cină” sunt ieșeni get-beget, ceilalți au venit din județele învecinate, din Basarabia, din Ucraina, din restul țării, majoritatea rămânând definitiv în orașul lui Eminescu, alții doar păstrând pentru toată viața o profundă și specială relație afectivă. „Avem valori, știm să le vedem?” pare a exclama autorul, care constată că „o parte dintre invitații mei sunt mai cunoscuți în lume decât acasă.” Paradox? Poate pe alte meridiane, nu la noi, unde cum pare a-și iți capul cineva din pluton, cum se găsesc doi-trei să se repeadă pentru a-l apăsa contondent la loc…

Ceea ce vădește înainte de orice volumul al doilea al „cinelor lui Arhire” este profesionalismul, exactitatea riguroasă, respectul instinctual arătat veridicității, limbajul îngrijit, expresiv și, deloc în ultimul rând, știința ascultării interlocutorului – asta în situația în care sumedenie de moderatoare-cațe se reped să se bage în seamă tăind cu insolență ultimele fraze ale invitatului care tocmai încerca să-și rotunjească propoziția concluzivă de final. Nu-i ușor de imaginat cantitatea de trudă prealabilă pe care o necesită proiectarea și așezarea în cadru a unei emisiuni în care invitații vin din domeniile cele mai diferite, chiar neașteptate. Una-i să porți o discuție cât de cât avizată cu doctorul Burlea (căruia mă grăbesc să-i salut declarația „Am fost cândva vânător. Și am renunțat, cred că de vreo zece ani. Pentru că iubesc animalele și consider că este o  barbarie să împuști un animal  nevinovat.”), alta cu istoricul literar și criticul hușean Theodor Codreanu, cel ce a scris 12 cărți despre Eminescu („cel care ne fertilizează cultura și fără de care noi nu prea am fi nimic. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică a timpului”), alta cu matematicianul  Cohal („Este regretabil să nu știi matematică, dar este tot atât de regretabil să știi numai matematică”) ori cu informaticianul acad. Dan Cristea („Din păcate, puțini sunt cei care pun mâna pe o carte acum. Ceea ce e un lucru foarte rău, pentru că lectura te învață să gândești, să înțelegi lumea altfel, să vorbești, să utilizeze limba corect, e un orizont infinit. Internetul aș zice că-i un factor pasiv, cum e și televizorul, cumva gândirea se formează mai bine ajutată de lectură”), alta cu un critic reputat precum Ion Holban („Eu despre cărți proaste nu scriu. La citesc, dar nu scriu despre ele”), alta cu interpretul Alexandru Jula („Textierul are un rol extraordinar de important! Chiar dacă interpretul este cel care apare în față!” – măcar o spune cineva, fiindcă realitatea este tristă: sunt constant puse pe note versificări agramate de doi bani, adevărat insulte la adresa poeziei!), alta cu Sabin Păutza, compozitorul și dirijorul care a petrecut 24 de ani extrem de rodnici în SUA, alta cu agronomul Placinschi (de la care aflăm că nu mai avem nici urmă de industrie românească a zahărului, „fabricile aparțin firmelor străine” – adicătelea, pământ românesc, trudă românească, rod românesc, profit străin!), alta cu istorici (Aurica Ichim), cu hidrotehnicieni (D. Popescu), cu pictori (Const. Tofan, Liviu Suhar), poeți (Lucian Vasiliu), chirurgi (Grigore Tinică).

Cartea se încheie, alfabetic, cu mărturia Sofiei Vicoveanca. O paranteză: n-o să uit niciodată primul ei concert de la Chișinău (pare-mi-se, prin 1990) când basarabenii plângeau în sală și, cum spunea Ion Sulac, „polițiștii își ștergeau lacrimile cu  chistolul”…

Destine de excepție se rânduiesc pilduitor în această carte ce va depune, cândva, mărturie despre acel „a fost odată” alcătuit din viețile noastre aflate poate, în cine știe ce moment, la cumpăna dintre nesemnificativ și memorabil. Drumul adevărat și l-au găsit cei tenaci, îndrăzneți, capabili să investească trudă, inteligență și  sentiment. Poate, și cu un dram de noroc.

De astă dată, televiziunea n-are încotro și trebuie să-și cedeze întâietatea cuvântului  scris.