Mircea Radu IACOBAN

Uitarea e scrisă-n legile omenești. Dar… o fi existat vreodată un astfel de… odată? Parc-am visat! Răsfoiesc carnetele de însemnări scrise-n urmă cu 30 de ani, când începea nefericitul război de la Nistru. Oare cele notate acolo cu scris mărunt, colțuros și agitat chiar mi s-au  întâmplat aievea? Tiraspolul își declarase secesiunea, se vorbea despre împușcături și morți la Dubăsari, hai să vedem cu ochii noștri ce se întâmplă, pentru rubrica „Harta care ne doare” din gazeta bucureșteană „Românul”. Iau cu mine un fotograf de la Rompres (Lăzărescu), un blajin redactor de la o revistă moldavă pentru copii (Liviu Belâi) și obțin o mașină de la redacția gazetei „Moldova suverană”. Hai la Tiraspol.

Grigore Vieru mă avertizase: „nu te du, acolo începe războiul.” Care război? Nu l-am ascultat… Când să trecem podul peste Nistru, o mașină virează brusc și ne taie  calea. Ciocnirea, voită, n-are cum fi evitată. Gemete de tablă îndoită, clinchet de faruri sparte. Încă o bufnitură și suntem azvârliți în direcția pusă: o a doua mașină ne izbește din spate. Frumoasa „Volgă” nou-nouță a gazetei din Chișinău este  făcută sandvici.  Din mașinile militare care ne-au „fixat la mantinelă” sar o mulțime de vlăjgani îmbrăcați în costume de camuflaj și înzestrați cu vânjoase bastoane de cauciuc. Nici o explicație, nici un dialog, suntem „extrași” rapid din mașină, și întinși pe trotuar, profitându-se și de starea noastră de buimăceală. Cel mai zdravăn o încasează fotograful, care, reflex, se agață de cureaua aparatului  foto, refuzând categoric să se despartă de „corpul delict”. Bietul Lăzărescu este doborât pe caldarâm, apoi, după ce suntem percheziționați și ni se ridică pașapoartele, pe mine și pe Liviu ne bagă înapoi în „Volga” cea boțită.

În coloană, o pornim spre Tighina (Bender). Ni se adresează primele cuvinte – evident, în rusește: „Ce căutați aici când «ai voștri»au ucis aseară trei oameni de-ai «noștri»la  Dubăsari? Nu știați că în Republica nistreană s-a decretat stare de urgență?” N-aveam de unde ști. În centrul Tighinei, pe o stradă barată cu „arici” împotriva tancurilor, oprim în fața sediului „Comitetului muncitoresc”. La apariția pașapoartelor românești, verzi, nacialnicul vede roșu: „spioni români, e grav, duceți-i la Tiraspol”. Urmează (Liviu îmi tălmăcește în șoaptă) greu traductibile înjurături colorate, cu aromă portuară nistreană.

Încă un sfert de ceas și ajungem la Tiraspol, oraș în care Lenin continuă să dea indicații de pe soclu. În spatele monumentului marelui dascăl, clădirea Conducerii. Pe culoare, holuri, scări, atmosferă de Smolnâi 1917. Suntem închiși tuspatru într-un subsol cu gratii ce pute cumplit a ceapă stricată și cartofi încolțiți – probabil, o fi fost depozit al cantinei. Gardianul care păzește arestul improvizat ne asigură: „Dacă găsim ceva în mașină, vă punem la zid!” Petrecem ore-n șir aciuați pe betonul rece până când suntem invitați (citiți: îmbrânciți) în cabinetul nu știu cui.

În capul mesei tronează un bărbat cu barbișon și cu zâmbet înțelept așternut pe chip. Suntem ținuți în picioare, dar ni se vorbește blând - dumnealui reprezintă comunismul cu față umană. Se hotărăște mai întâi confiscarea aparaturii  fotografice și sunt pregătite procesele-verbale cu indigo, numai că dintr-o sacoșă  de fotograf profesionist se ivesc atâtea scule cu denumiri ciudate, încât vigilenții revoluționari renunță la inventar („trage-l pe Academiei!”) și dispun doar confiscarea filmelor. Asupra mea se găsește – oroare! – o casetă de reportofon. Se confiscă și primesc, în schimb, o chitanță semnată Stoianov, ceea ce ține loc de prezentări și atestă origina bulgară a purtătorului de barbișon. „Ei”, concluzionează Stoianov, care n-a obținut din partea arestaților nici recunoașterea transportării de arme și muniții, nici fotografierea, de pe pod, a instalațiilor militare, „acum e acum, percheziționați mașina”.

În piața centrală, sub ochii lui Lenin și ai câtorva gură cască, începe scotocirea nenorocoasei „Volgi”. Mai întâi sunt răzuite abțibildurile tricolore. Un fanion, de asemenea tricolor, este smuls, azvârlit și călcat meticulos cu tocul bocancului. Din discuțiile încruntate ale celor din jur și referirile la cei trei morți de la Dubăsari, înțeleg că de s-ar găsi un tub de cartuș, am intra sub incidența legilor stării de urgență. „La zid!” Pe măsură ce percheziția se adâncește, crește dezamăgirea pe chipurile „Poliției orășenești” și sporește iritarea generală. Începe demontarea ușilor: „aici sună a gol…” Grupul spectatorilor crește și devine tot mai agresiv: „Ce atâta fandoseală, doar se vede că-s spioni români!” Șansa noastră a fost, până la urmă, Stoianov, care apare când „protestul public” tindea să devină tot mai amenințător și, cu gest teatral, cere „revoluționarilor” să ne dea drumul.

Am aflat mai târziu de ce: între timp, ascultase banda casetofonului, pe care se afla înregistrat interviul ce i-l luasem cu o zi înainte lui Snegur. Nu că președintele Republicii Moldova ar fi fost prea iubit la Tiraspol, dar tocmai se negocia eliberarea celuilalt președinte, tiraspoleanul Smirnov, arestat la Chișinău. Până una-alta, Snegur nu trebuia supărat…

Oare toate astea s-au petrecu aievea? Nu le-oi fi visat?